Musli cu Fructe 1kg SanoVita

Ovăzul este o graminee (familia Poaceae) cultivată în aproape toate zonele Europei, în zonele temperate ale Americii de Nord servind în deosebi ca hrană pentru animale. În Africa este cultivată în special în Kenia şi Etiopia, dar şi în Africa de Sud, Maroc, Alger şi Tunisia. Genul Avena cuprinde aproximativ 30 de specii, în cadrul căruia patru dintre speciile hexaploide, printre care şi ovăzul, sunt sterile.
Ovăzul este cunoscut doar ca şi cultură, originea sa fiind neclară. Nu a fost cultivat atât de timpuriu ca şi grâul şi orzul, şi probabil că a crescut spontan multă vreme în câmp, poate chiar secole până să fie introdus în cultură. Seminţele de ovăz s-au găsit în Egipt în vestigii vechi de 4000 de ani, dar acestea foarte probabil  nu provenneau din cultură. Cele mai vechi vestigii cunoscute de ovăz din cultură au fost găsite în nişte peşteri în Elveţia, datând din jurui lui 1000 Î.Hr, din Epoca Bronzului. Avena sativa a evoluat probabil în nordul sau centrul Europei din specia sălbatică A. Sterilis L.din su-vestul Asiei.
Istoricii spun că triburile celte şi germanice cultivau ovăzul acum 2000 de ani. Ovăzul a fost cunoscut şi de către egipteni, evrei, greci şi romani. Virgiliu remarcă planta în Georgicele sale, cu specificaţia că se cunoştea cultivarea sa. Pliniu menționează şi el planta. Este, prin urmare, destul de probabil că romanii cunoşteau ovăzul în principal ca o plantă furajeră. Pliniu spunea că germanii au folosit fulgi de ovăz sub formă de terci în alimente. Dioscorides şi Galen aduceau afirmaţii similare, dar acesta din urmă adauga că, deşi era dedicat mai mult ca mâncare pentru animale, în vremuri de foamete era folosit şi de către oameni. În Anglia ovăzul a fost dus de către barbari în jurul lui 1640. În Lumea Nouă a fost dus tot în anii 1600. În Norvegia şi Suedia a ajuns cultivat până la 64° – 65° latitudine nordică.
Odată cultivat, ovăzul a avut multiple utilizări alimentare şi medicinale, aşa cum se specifică în Eclectic Materia Medica din 1922. Apa din fulgi de ovăz era folosită pentru a completa hrana bebeluşilor şi laptele atunci când aceştia sufereau de diaree. Era folosită de asemenea ca băutură demulcentă în diaree şi dizenterie la adulţi. Fulgii de ovăz făcuţi terci erau consideraţi o hrană excelentă şi uşor de digerat în stările de convalescenţă.
Tinctura de Avena era folosită ca stimulent şi tonic nervos. Era văzută de către mulţi ca remediu de oarecare importanţă înstările de slăbire nervoasă, şi în afecţiuni asociate epuizării nervoase. Se mai administra pentru calmarea spasmelor la nivelul gâtului şi vezicii urinare, în unele cazuri în reumatismul recidivant. Se afirma că este util nu ca antireumatic, ci pentru slăbiciunea care stă la baza predispoziţiei la reumatism, astfel că pacienţii vor fi mult mai puţin afectaţi de influenţa meteorologică. Probabil că valoarea sa cea ma mare ca remediu era energizarea în stările de epuizare nervoasă, dar era folosit şi în durerile de cap cauzate de oboseală, în cele asociate menstruaţiilor.
În medicina românească de la mijlocul secolului trecut ovăzul era apreciat ca emolient şi diuretic, servindu-se grăunţele decorticate pentru ceaiuri, în afecţiunile inflamatorii ale tubului digestiv.
Grăunţele de ovăz conţin proteine, carbohidraţi, fibre, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, tiamină, riboflavină, niacină, vitamina B6 şi folat în cantităţi mici, aminoacizi esenţiali, acizi graşi printre care acidul linoleic, acidul oleic şi acidul palmitic. În comparaţie cu alte cereale se consideră că ovăzul are un conţinut proteic ridicat cu un profil bun de aminoacizi, cu un nivel ridicat de lizină. Conţinutul de grăsimi este de asemenea mai mare decât al altor cereale, cu o proporţie mare de acizi graşi nesaturaţi.
Se consideră că fibrele solubile din grăunţele de ovăz reduc colesterolul sangvin la oameni, datorită prezenţei β-glucanului. Ovăzul a arătat de asemenea activitate hipoglicemică şi efecte benefice asupra funcţiilor gastro-intestinale, şi par să aibă efect de protejare împotriva cariilor. Compuşii care contribuie la proprietăţile antioxidante ale făinei de ovăz includ gliceril-esterii  acidului hidroxicinamic, acidului ferulic şi ai acidului cafeic.

Inul - Această plantă erbacee, originară din India și China, este utilizată pentru fibra sa și pentru semințe (din care se obține uleiul de in). Inul este o plantă prezentă în istoria umanității încă din cele mai vechi timpuri, fibrele de in fiind cele mai vechi materiale utilizate de om. Inul nu este cultivat doar pentru larga sa utilizare în industria textilă. Semințele de in sunt recomandate în curele de slăbire și în menținerea sănătății. Micile semințe de culoare brună, lucioase și tari, sunt folositoare doar după ce au ajuns la maturitate. Se pot consuma ca atare sau măcinate.
Inul este o plantă erbacee, anuală, cu rădăcină pivotantă, tulpină cilindrică și groasă ce poate ajunge până la 110cm. Frunzele sunt alterne, lanceolate, florile sunt albastre-azurii și înfloresc în iulie-august. Fructul este o capsulă globuloasă cu 7-10 semințe ovoide, turtite, de culoare brun-deschis. Prin zdrobire dezvolată un miros caracteristic de ulei de in, cu gust mucilaginos, uleios. Puse în apă, semințele de in se umflă. Semințele se recoltează la deplina maturitate a capsulelor, în august-septembrie.
Datorită mucilagiilor dar și fibrelor din componența tegumentului seminal, semințele întregi sau pulverizate au acțiune laxativ-purgativă și protectoare a mucoasei digestive. În cazul administrării sub formă depulbere acțiunea laxativă este completată și întregită de efectul lubrifiant al uleiului gras care facilitează mișcările peristaltice. Uleiul de in este bogat ăn vitamina F, fiind utilizat la prepararea diverselor unguente. Lini semen, produsul vegetal al inului se folosește în tratamentul constipației, inflamaţii ale căilor urinare, extern pentru cistite, arsuri, furuncule, abcese, sermatoze uscate. Se poate administra sub formă de infuzie, macerat, cataplasme, decoct. Deoarece sunt o sursă vegetală importantă de acizi grași omega3 (acid alfa- linoleic), reduc colesterolul și trigliceridele și ajută la prevenirea cancerului de sân, colon, prostată și piele. Cercetările arată că semințele stabilizează cantitatea de zahăr din sânge și cresc sistemul imunitar.

Plantă anuală cunoscută şi utilizată din timpuri străvechi, foarte înaltă, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate în calatidii mari care de-a lungul zilei îşi orientează poziţia după soare, de unde şi denumirea de floarea-soarelui.
Domesticită de către indienii din continentul american, floarea soarelui are o îndelungată şi interesantă istorie ca plantă alimentară.
În vremuri preistorice, oamenii foloseau seminţele de floarea soarelui în scopuri ornamentale şi ceremoniale, precum şi în scop alimentar. Înainte de domesticire plantele sălbatice erau răspândite pe continentele Nord- şi Central-American; în numeroase locaţii din estul Americii de Nord săpăturile arheologice au găsit seminţe de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datând probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. În aceşti ultimi 3000 de ani indienii au mărit dimensiunile seminţelor modificând gradat compoziţia genetică a plantei prin selecţii repetate a exemplarelor cu seminţele cele mai mari. Dovada arheologică acceptată pentru recunoaşterea formelor domesticite ale florii soarelui este creşterea în dimensiuni a achenelor; dimensiunea minimă de 7,0 milimetri pentru a stabili dacă o anume achenă provine de la o plantă domesticită a fost stabilită în 1950. Principalul areal de domesticire pare să fi fost localizat în zonele împădurite din estul Americii de Nord, cea mai fermă dovadă provevind dintr-un site din Arkansas dovedită a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potenţiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.
Seminţele de floarea soarelui au fost şi sunt consumate proaspete, prăjite, uscate şi gătite şi utilizate ca şi sursă de ulei. Mugurii florali, în trecut, erau fierţi. Seminţele prăjite au fost folosite ca şi substituent pentru cafea. Indienii apaşi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau seminţele plantelor sălbatice pentru că uleiul produse de seminţele din florile lor mai mici era de calitate superioară. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau că atunci când plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn că vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau că atunci când floarea soarelui era înaltă şi deplin înflorită, bizonii vor fi graşi şi carnea lor bună. Seminţele erau consumate de mulţi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prăjite şi amestecate cu alte seminţe; în Mexic aveau şi valoare medicinală ameliorând durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.
Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota că „printre Cochiti, un remediu casnic pentru tăieturi şi alte răni este sucul proaspăt din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belşug peste răni, se bandajează, şi rezultă invariabil într-o refacere rapidă, fără niciun caz de infecţie”.
Din plantele sălbatice se extrăgeau şi vopsele de culoare roşie şi neagră, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extrăgea o vopsea galbenă. Indienii Hopi creşteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obţinând astfel o vopsea purpurie folosită, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri.
La sfârşitul secolului XIX Ludwig şi Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbându-l cu acid clorhidric mediu diluat au obţinut o substanţă glucidică fermentabilă şi un colorant violet. În 1878 E. Diek a găsit în plantă mici cantităţi de inulină, mari cantităţi de levulină şi un glucid dextrogir. Chardon a obţinut în 1873 o oleorezină interesantă, iar Buschmann a obţinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaină şi colină. Mai târziu în America seminţele au fost folosite uneori ca diuretice şi expectorante în afecţiuni pulmonare şi laringiene. Uleiul extras din seminţe a devenit un articol de comerţ la începutul anilor 1900.
Tulpina de floarea soarelui tratată ca şi inul produce o fibră lungă şi fină care se spune că era folosită în China pentru falsificarea mătăsii.
Helianthus annuus a fost introdusă în Europa în secolul al XVI-lea și a fost mult cultivată în Rusia, Ungaria, Bulgaria și Italia pentru o lungă perioadă de timp ca sursă pentru cantităţi mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui obținut din semințe a fost menționat pentru prima dată în anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru răni. În Rusia s-a folosit tinctura de frunze și flori în boli ale sistemului respirator, fapt consemnat în Rapoartele anuale Merck în 1908.  Aici uleiul din seminţe era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grăsimea animală de către ţăranii ruşi care trebuiau să postească aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Greceşti. Același lucru s-a întamplat mai târziu şi în Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui în febra malariei. Frunzele erau răspândite pe un pat acoperit cu o pătură înmuiată în lapte cald, în care era apoi înfăşurat pacientul şi ţinut o oră sau două până transpira abundent; procesul era repetat în fiecare zi până accesul de febră dispărea. Tinctura din frunze şi flori era recomandată în combinaţie cu balsamicele în tratamentul bronhiectaziei.
În medicina populară, semințele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice și expectorante. În plus, semințele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de îngrășare pentru păsările de curte, pentru a susţine producerea de ouă, pene sau piele, dând acestora din urmă un luciu frumos. În Rusia, din floarea soarelui se mai obţinea potasiu.