MenopauZen 30 capsule Herbagetica

MenopauZen 30 capsule Herbagetica

Reduce bufeurile, transpirațiile nocturne, redă tonusul organelor genitale feminine, asigură o stare de confort general la menopauză.

Menopauzen, prin formula unică de 15 extracte naturale intense, redă femeilor confortul zilnic și starea de bine în perioada de tranziție la menopauză precum și după instalarea acesteia.

Se recomandă persoanelor care au simptome de perimenopauză sau celor care sunt deja la menopauză și își doresc un confort sporit în această perioadă.

Beneficii:

• Asigură o stare de confort general la menopauză
• Reduce bufeurile, transpirațiile nocturne
• Reduce stările de neliniște, iritabilitate și anxietate
• Redă tonusul organelor genitale feminine (vagin, uter)
• Promovează remineralizarea osoasă după menopauză
• Susține o viață sexuală activă
• Efect antioxidant

Menopauzen reduce bufeurile și transpirațiile nocturne prin extractele de Salvie, Vitex, Shatavari, Cohoș Negru, Coada-Șoricelului, Crețișoară, Dong Quai, Maca, Soia, Trifoi roșu, Zmeur și Lemn-Dulce. Extractele aduc un aport de isoflavone, substanțe active care reduc frecvența și severitatea bufeurilor și a transpirațiilor nocturne, cresc ușor valorile de progesteron din organism și reproduc efectele estrogenului în organism prin aportul de flavoinoide estrogenice.

Menopauzen are rol tonic uterin prin efectul extractelor de Cohoș Negru, Dong Quai, Trifoi Roșu, Vitex, Coada-Șoricelului, Zmeur și Crețișoară, care reduc uscăciunea vaginală și hrănesc țesutul uterin. În plus, extractele au efect astringent, netezesc și întăresc mucoasa uterine, cresc producția de colagen, prevenind atrofierea vaginală și refac echilibrul hormonilor responsabili pentru elasticitatea și hidratarea vulvei și a vaginului.

Extractele de Cohoș Negru, Maca, Vitex, Shatavari, Damiana, Coada-Șoricelului, Crețișoara și Ghimbirul din produsul Menopauzen, reduc anxietatea, stările de nervozitate și liniștesc sistemul nervos. De asemenea, relaxează sistemul nervos pentru a obține un somn odihnitor, dar și pentru a crește performanța mentală, concentrarea și atenția.

Adjuvant în:

• Menopauză
• Perimenopauză
• Bufeuri
• Transpirații nocturne
• Nervozitate, iritabilitate
• Tulburări de somn

De asemenea, Menopauzen prin extractele de Cohoș Negru, Coada-Șoricelului, Vitex, Maca și Lemn-Dulce, reface secrețiile de estrogen, hormon asociat cu riscul de pierdere al densității osoase, reduce tensiunea arterială și palpațiile inimii, dar și îmbunătățește funcțiile respiratorii.

Menopauzen acționează ca afrodisiac prin de extractele, Damiana, Maca, Ghimbir, Cohoș Negru, Shatavari și Zmeur. Ele stimulează apetitul sexual, cresc nivel de energie și îmbunătățesc funcțiile glandelor suprarenale și ale organelor sexuale.

Menopauzen reface echilibrul hormonal prin extractele de Cohoș Negru, Coada-Șoricelului, Trifoi Roșu, Maca, Crețișoară, Vitex, Zmeur și Lemn-Dulce, modulează receptorii estrogenici din organism, reglează nivelul de estrogen și progesteron și curăță organismul de hormonii în exces, echilibrând sistemul hormonal.

Menopauzen reglează menstruația și prelungește perimenopauza datorită extractelor de Cohoș Negru, Vitex, Shatavari, Trifoi Roșu, Dong Quai, care au rol de a susține un ciclu regulat lună de lună fără a avea întârzieri, decalând astfel instalare menopauzei, aduc un aport ridicat de fitoestrogeni, compuși naturali care au efect similar, dar și îmbunătățesc relația dintre glanda pituitară și creier, reglând astfel nivelul de hormoni eliberați în tot corpul.

Compoziție per 1 capsulă:

• Extract 4:1 Salvie .............50 mg  
• Extract 4:1 Cohoş negru (Cimicifuga racemosa) standardizat 2.5% Glicozide triterpenice............45 mg  
• Extract 4:1 Dong Quai (Angelica Sinensis)..........40 mg  
• Extract 4:1 Trifoi roșu (Trifolium pratense)........40 mg  
• Extract 4:1 Mielărea (Vitex agnus-castus) standardizat 0.5% Agnuside..........40 mg  
• Extract 4:1 Coada șoricelului (Achillea millefolium)............40 mg  
• Extract 4:1 Maca (Lepidium meyenii)........40 mg  
• Extract 5:1 Zmeur (Rubus idaeus)........30 mg  
• Extract Shatavari (Asparagus racemosus) standardizat 40% Saponine.........30 mg  
• Extract 5:1 Crețișoara (Alchemilla vulgaris)...........25 mg  
• Extract Soia (Glycine max) standardizat 10% Izoflavone...........20 mg  
• Extract 25:1 Lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra) standardizat 12% Acizi glicirizinici..........15 mg  
• Extract 10:1 Damiana (Turnera diffusa)..........15 mg  
• Extract Piper-negru standardizat 5% Piperină............10 mg  
• Extract 10:1 Ghimbir standardizat 5% Gingeroli ..............10 mg  

Administrare: cate 2-3 capsule pe zi   

Contraindicații: A nu se consuma de către persoanele alergice la soia.

Precauții: Nu se cunosc.

Rolul componentelor:

Zmeur - Arbust tufos, din familia Rosaceae, cu ghimpi mici, cu tulpina erectă, arcuită spre vârf, cu frunze imparipenat compuse, cu 3-7 filiole ovat-lanceolate dinţate pe margini; florile albe sunt dispuse în inflorescenţe racemoase la vârfurile ramurilor, iar fructul este o polidrupă aromată, gustoasă, ce conţine pectine, acizi organici, antociani, vitamine. În scopuri terapeutice se recoltează frunzele, înainte de înflorire, în perioada mai-iunie.

Denumirea ştiinţifică provine de la cuvântul latinesc rubus carea înseamnă roşu, şi din cuvântul latin ida care este numele unui munte în Frigia, locul în care planta creştea din abundenţă. Zmeurul era folosit în mod similar cu murul de către greci, chinezi, practicanţi ai medicinei azurvedice, şi amerindieni pentru a vindeca afecţiuni precum diareea, dizenteria, şi pentru a vindeca rănile. Zmeurul este nativ în zona Turciei, şi pe vremuri a fost folosit de către populaţia Troiei. Descoperirile arheologice au arătat că romanii au răspândit seminţele de zmeur în tot imperiul până în Anglia.

Zmeurul a folosit în lumea întreagă de-a lungul secolelor atât ca hrană, cât şi ca remediu.

Este o plantă despre ale cărei întrebuinţări medicale vorbeşte Valerius Cordus (medic şi botanist german, 1515-1554), iar Conrad Gessner (naturalist elveţian, cunoscut şi ca botanist şi medic, 1516-1565) pomeneşte de un sirop de zmeură.

În medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului trecut, infuziile din frunzele de zmeur erau recomandate în catarul gastro-intestinal, aciditate stomacală, diaree şi „reguli puternice” (hipermenoree). Medicina populară făcea uz de ceaiuri din frunze uscate şi muguri contra erupţiilor de piele şi în bolile de femei, sau contra hemoragiilor, diareei şi dizenteriei; se mai întrebuinţa oţetul de zmeură sau mustul ca limonade în bolile febrile precum pojarul, scarlatina, anginele.

Frunzele de zmeur conţin tanin, flavone, şi mici cantităţi de vitamina C având acţiune diuretică, astringentă, utilizându-se şi la prepararea ceaiurilor aromate. Tradiţional, în Europa în general, sunt folosite pentru afecţiuni ale tractului gastrointestinal, ale tractului respirator, sistemului cardiovascular, pentru iritaţii ale mucoasei bucale şi a gâtului, şi de asemenea pentru inflamaţii ale pielii, gripă, febră, probleme menstruale, diabet, deficienţe în vitamina C, ca diaforetic, diuretic şi coleretic, şi de asemenea ca purificator al sângelui.

Consumul frunzelor de zmeur în timpul sarcinii (în stadiile mai avansate), în vederea scurtării travaliului şi uşurării naşterii, a fost popular timp de generaţii, efectul începând să fie studiat încă din anii 1940, şi chiar dacă studii clinice cu metodologie de ultimă oră lipsesc, totuşi unele investigaţii clinice au realizat observaţii încurajatoare în această direcţie. 

Ghimbirul este o specie originară din Asia tropicală; perenă, cu rizom cărnos, ramificat ca o mână cu degete, cu tulpini aeriene ierboase ce se reînnoiesc anual, unele fiind înalte cu frunze, altele scurte, reproducătoare, purtând florile.

Denumirea provine de la grecescul zingiber, cuvânt de origine sanscrită.

Plantă medicinală cunoscută din vechime, ghimbirul a fost utilizat ca remediu în medicina tradiţională chineză şi indiană de mai bine de 2500 de ani. În medicina Ayurvedică a fost folosit ca remediu natural carminativ, anti-colitic, pentru stimularea digestiei, pentru hemoroizi, boli cronice ale pielii, obezitate şi sângerări anormale după naştere. În Medicina Tradiţională Chineză a fost şi este recomandat în balonare, tuse, vomă, diaree şi reumatism.

În Europa ghimbirul a fost menţionat în secolul I de către medicul grec Dioscorides, pentru proprietăţile sale digestive, pentru stimularea intestinală şi ca util pentru stomac. Din jurul anilor 1100 a fost utilizat în toate ţările europene. În lucrările medicale europene vechi, scrise de Harpestreng cca.1200, Lonicerus 1564, Matthiolus 1626, Bentley şi Trimen 1880, ghimbirul este descris ca util pentru stimularea apetitului şi a digestiei, pentru intestin şi pentru infecţii bucale şi gingivale. Monografiile ghimbirului au fost şi încă sunt parte din majoritatea farmacopeelor europene şi non-europene [Imbesi 1964; Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005; Farmacopeea Ayurvedică Indiană; Farmacopeea Indiană 2007] şi bineînţeles din Farmacopeea Europeană 7. Farmacopeea Chineză recomandă ghimbirul în senzaţii de rece, vomă şi diaree însoţite de extremităţi reci şi puls slab; pentru dispnee şi tuse cu expectoraţie abundentă.

Rădăcina de ghimbir conţine ulei esenţial cu peste 100 de compuşi identificaţi, în principal compuşi terpenoidici. Principiile responsabile de gustul picant, sau constituenţii non-volatili, ai ghimbirului, sunt considerate responsabile pentru proprietăţile aromatice ale acestuia, şi pentru activitatea farmacologică. Printre acestea: gingerolii, shagaolii, gingerdione, paradol, vallinoide, galanali A şi B, şi zingerona. Alţi compuşi ai ghimbirului constau în carbohidraţi, grăsimi, minerale, oleorezine, vitamine, ceruri, enzime proteolitice. Rizomul de ghimbir conţine venilil-cetone pungente, incluzând (6)-gingerol şi (6)-paradol, pentru acestea raportându-se activitate puternic antiinflamatoare precum şi proprietăţi antitumorale.

Pe lângă aceste proprietăţi bine cunoscute, datorită cărora găsim ghimbirul individual sau în combinaţii în produsele naturiste de la noi, acesta mai posedă proprietăţi antiemetice, antinociceptive, antitusive (siropuri de tuse), antioxidante, cardiotonice, imunomodulatoare şi chiar hipocolesterolemiante. Ghimbirul, fiind un agent termogenic, poate fi considerat ca agent funcţional pentru restaurarea unei balanţe energetice pozitive, şi ca urmare poate fi util în terapia naturistă a obezităţii.  

Nativă zona Mării Mediteraneene, în tradiţia fitoterapiei salvia are una din cele mai lungi istorii de utilizare.

Plantă ierboasă, cu frunzele groase, verzi-argintii, caracteristice, cu nervaţiunea proeminentă pe faţa inferioară, acoperite cu peri moi şi denşi; florile albastru-violete mai rar albe.

Salvia a prezentat o mare importanţă de-a lungul istoriei, atât pentru proprietăţile sale culinare cât şi pentru cele medicinale.

Planta era denumită uneori Salvia salvatrix (Salvia salvatoare).

Denumirea latinească Salvia, care înseamnă înţelept, provine de la credinţa că planta avea proprietatea de a îmbunătăţi memoria. Salvia are multe proprietăţi care i-au fost atribuite în mai multe culturi, de exemplu romanii credeau că ea poate conferi imortalitate.

Se spune că grecii şi romanii au preţuit foarte mult numeroasele proprietăţi vindecătoare ale salviei. Romanii o tratau ca sacră şi au creat o ceremonie specială în vederea colectării ei. Ambele civilizaţii au utilizat-o ca şi conservant pentru carne, o tradiţie care a continuat până la introducerea metodelor de congelare.

Tot romanii au fost aceia care dus-o în Britania şi, după ce a fost valorificată timp de secole în această ţară pentru proprietăţile sale antibacteriene, în perioada Tudorilor a început utilizarea sa în domeniul culinar.

Din vremea anticilor până în Evul Mediu a circulat un proverb latinesc – Cur moriatur homo cui Salvia crescit in horto? (Cum să moară un om dacă îi creşte salvie în grădină?).

În China, un proverb asemănător spunea: „Cum poate un om îmbătrâni, când are salvie în grădina sa?”

Este scris că „dorinţa salviei este de a face oamenii nemuritori”, iar de-a lungul istoriei au fost relatate puterile sale legendare de a aduce longevitatea.

Medicii arabi din secolul al X-lea credeau că salvia aduce importalitatea, în timp ce în secolul XIV europenii o utilizau pentru a se proteja de vrăji. Cerinţa de salvie era atât de mare în China în perioada secolului XVII, încât se spune că chinezii ofereau la schimb danezilor trei lăzi de frunze de ceai verde pentru o ladă de frunze de salvie.

În districtul Jura din Franţa, în Franche-Comte, se considera că planta atenuează durerea, atât pe cea fizică, cât şi pe cea mentală. Un vechi text francez spunea: „Salvia ajută nervii şi prin puterile sale paralizia este vindecată şi febra pusă pe fugă”.

John Gerarde (botanist şi herbalist englez, 1545 – 1611 | 1612) spunea: „Salvia este deosebit de bună pentru cap şi creier, ea învie simţurile şi memoria, întăreşte tendoanele, readuce sănătatea la cei care au suferit de paralizie, şi ia tremurul membrelor”. El a împărtăşit credinţa populară că planta era eficace împotriva muşcăturilor de şarpe, şi spunea: „Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de utilitatea Sage Ale, dacă este făcut aşa cum trebuie, cu salvie, vindecea (Betonica), Scabiosa, Nardostachys, Asperula şi seminţe de fenicul”.

Pepys (n.1633 – d.1703, membru în Parlamentul Englez, renumit pentru jurnalul ţinut) în jurnalul său spunea: „Între Gosport şi Southampton am observat un mic cimitir în care se obişnuia să se pună pe fiecare mormânt salvie”.

O veche tradiţie recomandă plantarea vârnaţului alături de salvie, ţinând astfel la distanţă broaştele râioase faţă de plantele utile. Se spunea că dacă salvia se usucă într-o grădină, proprietarului îi vor merge prost afacerile, altă tradiţie spunea că soţia stabileşte regulile atunci când salvia creşte viguroasă în grădină.

În Farmacopeea Statelor Unite, frunzele sunt încă prescrise oficial, aşa cum au fost şi în Farmacopeea Londoneză, dar în Europa în general, salvia este acum neglijată de către medici, chiar dacă este încă utilizată în medicina „domestică”.

Terapeuţii au utilizat această plantă pentru a calma leziunile pielii. Se mai ştie că salvia are şi efect antiseptic uşor. Este benefică pentru păr, dând volum, fiind un balsam natural şi întărind foliculul pilos în timp ce curăţă la rădăcină. Interesant, s-a găsit de asemenea că salvia conţine un procent moderat de estrogen natural, substanţă care a fost folosită mai târziu în scop medicinal în doze mici pentru normalizarea menstrelor şi reducerea simptomelor menopauzei.

Medicina românească de la începutul secolului XX, atribuie salviei acţiune stimulentă generală, tonifiantă, antisudorală, anticatarală, calmantă a sistemului nervos, cardiotonică. Medicina populară o întrebuinţa îndeosebi ca ceai, pentru toate aceste efecte ale ei, precum şi în cazuri de stomatite şi gingivite grave cu sângerări, contra bolilor de gât, ori încă în comprese şi pentru spălarea rănilor purulente şi ulceraţiilor.

În British Herbal Pharmacopoeia (1971-1983) salvia este recomandată în dispepsie cu flatulenţă, hiperhidroză, faringite, uvulite, stomatite, gingivite, glosite. Monografia Comisiei E o recomandă intern în caz de probleme dispeptice şi transpiraţie excesivă, iar extern în inflamaţii ale mucoasei orale şi faringiene.

Stima cu care salvia a fost privită, nu s-a diminuat. În anul 2001, Asociaţia Internaţională a Plantelor i-a acordat salviei titlul de „Planta anului”.

Ceea ce culturile vechi ştiau din experienţă, şi anume că salvia poate reduce procesele de alterare, este acum demonstrat de oamenii de ştiinţă, care au reuţit izolarea a numeroase terpene cu capacitate antioxidantă.

Compuşii caracteristici din salvie cărora li se atribuie utilizările sale tradiţionale sunt uleiul volatil şi taninurile.

Efectele antioxidant şi antiseptic au fost demonstrate în studii in vitro, iar efectul antihiperhidrotic a fost deja demonstrat şi la oameni.

Un studiu publicat în 2013 arată implicarea flavonoidelor estrogenice dintr-un extract etanolic din Salvia officinalis, în reducerea bufeurilor ce apar la manopauză.