Men's Power 60cps Secom

Rolul componentelor:
Tribulus reprezintă o plantă cu un efect prosexual potențial care a avut o mare contribuție în ceea ce privește popularitatea sa, și anume, aceasta crește performanța sexuală la bărbați și stimulează libidoul la ambele sexe. Recent, aceasta a intrat în categoria agenților care îmbunătățesc performanța, deoarece crește nivelul natural de testosteron și, prin urmare, devine tot mai populară în rândul atleților, al halterofililor și al persoanelor în vârstă.
Tribulus a devenit populară în rândul atleților după ce consumul de steroizi a devenit ilegal la competițiile olimpice şi cele internaționale și, astfel, nivelul de testosteron trebuia crescut fără a stimula în mod artificial nivelul de hormoni.
Deși diverse studii referitoare la „efectul său asupra dezvoltării musculaturii și a întăririi acesteia” se desfăşoară destul de lent, tribulus încă se consideră că determină indirect creșterea nivelului de testosteron; rezultatul este creșterea masei musculare fără grăsimi și, prin urmare, această plantă rămâne în fruntea suplimentelor folosite de atleți.
Tribulus are un efect important asupra funcției sexuale; studiile clinice au demonstrat clar influența acesteia asupra creșterii libidoului și a stimulării activității sexuale și, astfel, creșterea performanței sexuale atât la bărbați, cât și la femei. Adevărul este că, de-a lungul timpului, această plantă s-a utilizat pentru creșterea performanței sexuale, iar mai multe studii au demonstrat că reduce cazurile de sterilitate la femei și impotența la bărbați, precum și numărul de cazuri de libido scăzut la ambele sexe. Un studiu a demonstrat o creștere a nivelului de testosteron, iar în cazul libidoului și al reflexelor sexuale, o creștere cu 71%, atunci când s-a folosit această plantă pentru cazurile în care libidoul a scăzut.
S-a observat o reducere semnificativă a efectelor secundare după stimularea artificială a hormonilor sexuali. Potrivit unor cercetători, consumul de tribulus are un rezultat mai promițător, deoarece aceasta menține echilibrul hormonal.

Ginsengul este o plantã originarã din China şi este cultivatã pe scarã largã în Asia, nu doar în ţara de origine, ci şi în Coreea, Japonia şi Rusia.
Rãdãcinile de ginseng se bucurã, de mai bine de 2000 de ani, de o reputaţie ieşitã din comun, fiind considerate un panaceu. Faptul acesta s-a reflectat pânã şi în denumirea latinã a plantei („panax” înseamnã medicament universal).
Pornind probabil de la forma rãdãcinilor de ginseng, care sugereazã forma corpului uman cu mâinile şi picioarele de o parte şi de alta a trunchiului, s-a rãspândit credinţa popularã cã aceste rãdãcini ar fi bune la tratarea bolilor oricãrui organ al corpului omenesc.
Faima ginseng-ului s-a extins în ultimele decenii aproape peste tot în lumea occidentalã. Pe lângã specia asiaticã sunt cunoscute o serie întreagã de specii înrudite, dintre care cele mai familiare sunt ginseng-ul american (Panax quinquefolius) şi ginseng-ul japonez (Panax japonicus). Ginseng-ul siberian (Eleutherococcus senticosus) nu aparţine genului Panax şi nu conţine substanţele active specifice acestuia.   Ginsengul siberian aparține familiei Araliaceae, fiind o rudă îndepărtată a ginsengului asiatic, Panax ginseng. Arbust deciduu, înalt de până la 3 m, nativ în regiunea taigalei Estului îndepărtat (partea de sud-est a Rusiei, nordul Chinei). De la ginsengul siberian folosim rizomii şi rădăcinile, care se recoltează primăvara devreme sau toamna la afârşitul perioadei de vegetaţie.
Plantele din genul Ginseng sunt printre cele mai vchi şi mai preţuite plante folosite în fitoterapie. Utilizarea lor în medicina chineză merge în urmă cu până la 4000 de ani. În poporul chinez există de foarte multă vreme credinţa că ginsengul (aici fiind vorba de cel asiatic, Panax ginseng) creşte longevitatea, îmbunătăţeşte sănătatea, memoria şi pofta de mâncare.
Ginsengul siberian are o poveste diferită, istoria recentă începând în 1855 când doi  oameni de ştiință ruşi au călătorit din St. Petersburg înspre regiunea Ussuri din Rusia, de-a lungul râului Amur. În această regiune unul din ei a boservat o vastă zonă vegetată de acest arbust cu frunze asemănătoare castanului şi cu lăstari semănând cu ginsengul asiatic şi, nefiind capabili să identifice planta, cei doi oameni de ştiinţă au luat un exeplar cu ei înapoi la St. Petersburg pentru a o clasifica. Astfel, planta a primit denumirea Eleuthero, însemnând arbust-fără-fructe, şi denumirea specifică de senticosus, care tradusă din latină înseamnă spinos. Abia la mijlocul secolului XX a fost redescoperit, când oamenii de ştiinţă ruşi au început investigațiile ştiinţifice asupra substanţelor plantei care ”produc o rezistenţă nespecifică a organismului”. Aceste substanţe au fost denumite adaptogeni.
În occident, cercetările asupra substanţelor adaptogene au început cu Panax, acesta fiind cel mai cunoscut şi utilizat până atunci. Dar, din cauza costurilor ridicate pe care le impunea procurarea plantei, cercetătorii au căutat alternative printre speciile genului, iar cel mai promițător s-a dovedit a fi ginsengul siberian, iar începând din anii 1950 s-au realizat numeroase studii asupra efectelor acestei plante, fiind evaluată şi utilizarea sa tradiţională.
În medicina tradiţională chineză este denumit “Ci-wu-jia”. Duke (1985) a raportat faptul că planta a fost folosită în oraşul Harbin din Nord-Estul Chinei ca remediu popular pentru bronşită, afecţiuni cardiace, şi reumatism, utilizarea regulată a plantei fiind pentru a revigora organismul, a îmbunătăţi starea generală de sănătate, a îmbunătăţi memoria, pofta de mâncare, pentru creşterea longevităţii, în fond servind ca medicament preventiv şi tonic general. În Taiwan era folosit în medicina populară la pacienţi cu hepatite şi cancer.
Referinţele bibliografice, mergând până în 1960, relevă faptul că ginsengul siberian a fost utilizat medicinal şi în restul lumii timp de decade – are utilizare medicinală în Franţa fiind cuprins în Farmacopeea Franceză 10, în Germania, în Rusia, în Regatul Unit fiind cuprins de asemenea în British Herbal Pharmacopoeia, în china în Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005. De la publicarea primului articol în 1960, au mai apărut peste 1000 de articole despre Eleutherococcus.  Preparate din ginsengul siberian au fost utilizate în scop medicinal în Germania dinainte de 1978, când a fost notificat de către autoritatea germană primul produs medicinal. Acum este pe larg comercializat în farmacii, sau în magazinele naturiste ca şi supliment alimentar, în Statele Unite şi Europa.
S-au realizat numeroase studii farmacologice şi clinice, precum şi recenzii publicate în jurnalele medicale şi farma, începând încă din 1957. În 1962 în fosta URSS a fost aprobat de către Comitetul Farmacologic un extract din plantă pentru utilizare clinică sub indicaţia de „stimulent”. În 1966 a fost recomandat în programul sovietic spaţial, iar în 1968 a fost publicată prima carte pe subiectul „Eleutherococcus”.  După aceasta, rezultatele obţinute în studiile realizate în Rusia, au fost verificate de către cercetătorii din lumea întreagă.
În Rusia a fost utilizat de asemenea în spitale în secţiile de oncologie pentru a creşte toleranţa pacienţilor la efectele adverse ale chimio- şi radioterapiei.
În prezent utilizarea ginsengului siberian este pe larg recunoscută: ca şi tonic în cazul stărilor de oboseală de epuizare fizică, şi senzaţiilor de slăbiciune şi pierdere a concentrării; ca şi profilactic şi tonic revigorant pentru îmbunătăţirea stării psihice şi mentale în astenia funcţională, ca întăritor, în stări de convalescenţă; ca adaptogen, pentru a creşte rezistenţa organismului în cazul expunerii la factori stresanţi precum temperaturile ridicate sau scăzute, epuizare fizică, visusuri, bacterii, produse chimice, condiţii de muncă extreme, poluare chimică sau fonică.

Damiana este un arbust mic din familia Passifloraceae vegetând în zona Indiilor de Vest, a Americii Centrale şi de Sud, care creşte până la 1-2m înălţime; prezintă frunze lungi de 10-25 cm, flori mici, galbene, aromatice şi fructe mici cu miros dulceag şi gust asemănător cu al smochinei.
S-a descoperit faptul că damiana era folosită ca afrodisiac în civilizaţia maiaşă antică, precum şi pentru ameţeală şi pierderea echilibrului. Un misionar spaniol a raportat faptul că indienii din zona Mexicului preparau o băutură din frunzele de damiana, adăugau zahăr şi o consumau pentru presupusa sa putere de a îmbunătăţi viaţa sexuală.
Planta are o îndelungată tradiţie de utilizare. Pe lângă efectul afrodisiac, se consideră că acţionează ca şi tonic, antidepresiv, diuretic, antitusiv şi laxativ blând, fiind tradiţional folosită în depresie, anxietate, perturbări sexuale, stări de slăbiciune, menstruaţie neregulată, ulcer gastric şi constipaţie. În Mexic planta este folosită şi pentru astm, bronşită, nevroză, spermatoree, dureri stomacale.
Prima înregistrare în literatură a efectului afrodisiac s-a găsit a fi mai veche de 100 de ani. Din 1888 până în 1947 frunzele de damiana şi elixirele preparate pe baza acestora au fost listate în Manualul Farmaceutic Naţional al Statelor Unite.
Planta a fost adusă în Europa destul de timpuriu, având în vedere faptul că aceasta apare menţionată în literatură în secolul XIX, fiind descrisă utilizarea sa în homeopatie ca tonic pentru organele genitale, în incontinență urinară și migrenă; damiana a fost prescrisă cu succes în unele forme de epuizare cerebrală și atonie generală a sistemului nervos, însoţită de dureri de cap severe si crize de paralizie.
British Herbal Pharmacopoeia citează recomandări de utilizare pentru nevroze însoţite de anxietate cu factor sexual predominant, depresie, dispepsie pe bază nervoasă, constipaţie atonică.
Compoziţia chimică a damianei este complexă, componentele sale nefiind complet identificate. Frunzele conţin până la 1% ulei volatil care cuprinde în compoziţia sa cel puţin 20 de constituenţi (printre aceştia 1,8-cineol, p-cimen, alfa- şi beta-pinen, timol, alfa-copaen şi calamen); frunzele mai conţin tanin, flavonoide, beta-sitosterol, damianină (o substanţă maron, amară), şi glicozidele gonzalitosină, arbutină şi tetrafilina B.
În 1999, pentru evaluarea utilizării tradiţionale a plantei în disfuncţii sexuale şi impotenţă, un grup de cercetători italieni au administrat damiana unor şobolani ce prezentau lentoare sexuală sau impotenţă, dar şi unor şobolani normali; planta nu a avut efect asupra animalelor normale, dar la celelalte s-a observat faptul că au devenit mai active sexual. În Statele Unite sunt patentate mai multe produse conţinând damiana şi alte plante, recomandate pentru atonie sexuală dar şi pentru anxietate, depresie, dureri de cap şi stări de epuizare. Un studiu in vitro a raportat faptul că unele substanţe din compoziţia plantei se leagă de receptorii pentru progesteron în culturile de celule tumorale mamare determinând cercetătorii să concluzioneze că aceasta are o activitate neutră sau anti-estrogenică.
Damianei i-a fost atribuit un efect inhibitor asupra sistemului nervos; aceasta a mai fost folosită, în combinaţie cu alte plante şi pentru activitatea sa termogenică.
Damiana mai ajută, de asemenea, la echilibrarea balanţei hormonale la femei şi în cazul celor aflate în perioada menopauzei la controlul apariţiei bufeurilor.
Oamenii de ştiinţă au studiat şi utilizarea tradiţională a damianei în diabet, cercetătorii mexicani raportând activitatea hipoglicemică a plantei după administrarea infuziei la şoarecii diabetici.

Zincul este un element esential care ofera multe beneficii terapeutice, adesea trecute cu vederea.
Organismul uman contine aproximativ 2 pana la 3 grame de zinc, care poate fi intalnit in oase, dinti, piele, ficat, muschi, leucocite etc.
Din cauza ca niciuna dintre acestea nu poate constitui o rezerva constanta de zinc, pentru a-si putea asigura cantitatea zilnica optima din acest mineral, organismul depinde de asimilarea sa pe cale alimentara. Peste 300 de enzime diferite cu functii vitale in organism depind de aportul de zinc pentru a functiona la parametri inalti. Unele dintre aceste metaloenzime au ca si componenta principala de baza ionul de zinc.
Printre enzimele care au roluri vitale in organism se afla anhidraza carbonica, care ajuta la excretia de CO2; fosfataza alcalina, care elibereaza fosfati anorganici necesari in metabolismul oaselor; superoxid dismutaza (SOD), care ajuta la protejarea celulelor impotriva radicalilor liberi; alcool-dehidrogenaza (ADH) , care ajuta ficatul in detoxifierea de alcool; carboxipeptidaza, necesara pentru digestia proteinelor alimentare. Mai mult decat atat, diviziunea celulara corecta nu poate avea loc fara o cantitate adecvata de zinc, necesara sintezei AND, ARN si a proteinelor. Zincul este o componenta structurala necesara unirii proteinelor AND si protejeaza de asemenea membrana celulara impotriva lizei.
Vitamina A depinde de actiunea zincului pentru a-si desfasura activitatea normala. Zincul regleaza nivelurile de vitamina A si cantitatea in care aceasta este eliberata de ficat. Acest mineral influenteaza de asemenea cresterea si dezvoltarea si in alte moduri. Atat hormonul stimulator folicular hipofizar (FSH), cat si hormonul luteinizant hipofizar (LH), ambele influentate de actiunea zincului, sunt importante pentru functionarea normala a testiculelor si pentru spermatogeneza. Zincul ajuta la mentinerea in buna stare a prostatei si previne hipertrofiile benigne ale prostatei.
Pancreasul este o alta glanda care utilizeaza zincul. Acesta intra in compozitia insulinei si este excretat in secretiile pancreatice. Metabolismul este de asemenea partial dependent de prezenta zincului care ajuta la transformarea tiroxinei (T4) in triiodotironina (T3). In plus, trei dintre cei cinci analizatori nu ar functiona in lipsa unei cantitati adecvate de zinc in organism – analizatorii gustativ, olfactiv si vizual.
Unele studii sustin teoria conform careia ar exista o legatura intre integritatea sistemului imunitar si cantitatea de zinc din organism. Acest mineral ajuta la reglarea nivelului de limfocite T, limfocitelelor T CD4 si interleukinei-2. Acest rol in cadrul sistemului imunitar ii ofera zincului capacitatea de a facilita vindecarea ranilor. Alte studii au aratat ca modificarile nivelului de zinc din organism pot modifica apoptoza, in prezent cunoscuta ca “moartea celulara programata”. De asemenea, s-a demonstrat ca zincul poseda proprietati antiinflamatoare. Totusi, pentru a defini rolul zincului in cadrul sistemului imunitar, sunt necesare studii in plus, pe viitor.
Apoptoza este un proces innascut, conservat din punct de vedere evolutiv, prin care celulele, in mod sistematic, isi inactiveaza, dezasambleaza si degradeaza propriile componente structurale si functionale pentru desavarsirea propriului lor deces. Acest proces poate fi activat intracelular printr-un program de dezvoltare definit fie genetic, fie extracelular, prin intermediul proteinelor endogene, citokinelor si hormonilor, ca si de componente xenobiotice, radiatii, stresul oxidativ si hipoxia.
Abilitatea unei celule de a intra in apoptoza, ca raspuns la un semnal de “moarte”, depinde de statusul ei proliferativ, pozitia ciclului celular si de expresia controlata a genelor care promoveaza, inhiba si afecteaza programul de moarte. Reglarea stricta a acestor parametri modulatori ai mortii trebuie mentinuta, pentru asigurarea contextului fiziologic propice aparitiei apoptozei. Disfunctiile, care apar in oricare dintre punctele caii de moarte programata, pot duce la un proces apoptotic eronat, determinand astfel exprimarea unor conditii fiziopatologice.
Sus
Asigurarea cantitatii zilnice necesare de zinc ajuta la prevenirea a numeroase complicatii. Unui adult ii sunt necesare aproximativ 0.2 mg/kg corp de zinc pe zi; nu este permisa depasirea acestei cantitati. Conform recomandarilor oferite de DRI (Dietary Reference Intakes), cantitatea recomandata de zinc si tolerabilitatea organismului fata de limita superioara a acesui aport variaza in functie de varsta, sex, stari fiziologice speciale – sarcina sau lactatie.
Specialiatii DRI au rolul de a stabili limitele prin care oamenii sa se poata ghida in ceea ce priveste aporturile nutritionale si de aceea nu este necesar sa fie urmate intocmai. Activitatea fizica excesiva, regimul vegetarian, prezenta unei boli pot modifica limitele stabilite de DRI. In plus, in cazul unor afectiuni, poate fi chiar necesara depasirea limitei superioare de aport a zincului.
Sus