LAPTE (BIO) DIN HRISCA SI OREZ 1L - My Bio Natur

Rolul componentelor:
Hrisca este o plantă alimentară anuală, din familia Polygonaceae, cultivată pentru fructele sale comestibile, nucule trimuchiate, brune, care conţin amidon şi proteine.
În nord-vestul Europei hrişca este o cultură tipică din Evul Mediu târziu şi începutul Epocii Moderne. Centre ale culturilor de hrişcă erau situate în Olanda, Germania şi Polonia. În estul Europei unele înregistrări plasează hrişca în Epoca Fierului şi în Evul Mediu timpuriu.
Prima sursă scrisă din nordul Germaniei menţionează cultivarea plantei din 1380 încoace. Date istorice consistente arată că hrişca a fost introdusă în anii 1389/1390 în Olanda în cel puţin două zone: în Deventer pe râul IJssel în nordul Olandei şi în hinterlandul din Antwerpen în sudul Țărilor de Jos.  În secolul XVI istoricii din Ţările de Jos erau convinşi că hrişca era o „cultură nouă”; se spuneau mai multe poveşti în privinţa originii sale şi a felului în care aceasta a fost introdusă, cele mai multe menţionând faptul că a fost adusă de o persoană importantă din satul lor, al cărei mormânt încă se putea vedea încă în parohie. Data era situată undeva în jur de 1400-1450 iar originea undeva în Ţara Sfântă.
Analizând denumirea plantei în diferite limbi europene, au fost emise mai multe ipoteze, printre care, luând în considerare denumirile franceză, italiană şi spaniolă, aceea că hrişca vine de undeva de lângă Ţara Sfântă sau cel puţin din zona popoarelor islamice, sau ipotezele ne duc chiar în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, dar nu au existat izvoare scrise care să ateste cultivarea sa în aceste zone.
Problema introducerii plantei ca şi cultură este, de asemenea, şi de relevanţă arheologică. Nu este ceva neobişnuit ca în cadrul săpăturilor arheologice realizate în site-urile pentru Epoca Fierului, perioada Romană sau Evul Mediu Timpuriu să fie găsite fructe de hrişcă (carbonizate sau nu). Dar întotdeauna hrişca este puţină în comparaţie cu grânele obişnuite. Datele palinologice afirmă de asemenea că hrişca a fost prezentă tot timpul, dar în cantităţi mici, atât de mici încât s-a sugerat faptul că grăuncioarele de polen s-au scurs în jos în sol din straturile superioare ale acestuia datând  din Epoca Medievală. Dar aceste date atestă totuşi faptul că hrişca a existat aici ca buruiană,  nefiind adusă, ci doar devenind o plantă de cultură.
Analizele ADN efectuate începând din anii 1990, atestă specia Fagopyrum esculentum subsp. ancestralis ca ancestor sălbatic al plantei de hrişcă cunoscute astăzi, originea acesteia fiind undeva în provincia Yunnan din China.
În timpul secolelor XVII-XVIII hrişca a constituit o importantă sursă de hrană pentru oamenii săraci, având deci în acea perioadă şi o mare importanţă socială. Doar după introducerea fertilizatorilor artificiali cultura de hrişcă a început să se diminueze accentuat. Între 1879 şi 1930 a dispărut din câmp şi din statisticile oficiale.
În orice caz, hrişca a avut multiple întrebuinţări, acestea deosebindu-se de la ţară la ţară. Aşa cum se arată în unele texte chinezeşti antice de medicină, populaţia chineză a folosit la început hrişca sub formă de remediu mai degrabă decât ca hrană. În prezent ea este consumată doar în unele regiuni din China. Chiar dacă în Japonia a pătruns sub formă de remediu din China, aici a ajuns să fie treptat o plantă culinară, populară în cultură, devenind o componentă importantă a bucătăriei japoneze tradiționale.
În prezent, cultivatorii principali de hrişcă sunt Federaţia Rusă, Ukraina şi Kazakhstan, culturile furnizând fructul de hrişcă mult folosit ca hrană, făina obținută din acestea fiind utilizată la prepararea biscuiților, fulgilor, tăițeilor, plăcintelor etc. Calitatea lor nutritivă este dată de conținutul mare de proteine de o excelentă calitate bogate în aminoacidul esențial lizină, spre deosebire de cereale. Frunzele mici şi mugurii sunt folosite ca vegetale, florile şi frunzele verzi mai sunt folosite pentru extragerea rutinei utilizată în scop medicinal. Cultura produce o miere de foarte bună calitate.

Orezul este cel mai popular tip de cereale la nivel mondial, “hrănind” mai mult de jumătate din glob, consumul acestui tip de cereale fără gluten dublându-se în ultimele trei decenii. Iar acest lucru nu este altceva decât o veste bună, mai ales dacă ne gândim la numeroasele beneficii pe care le are orezul.
De asemenea, conform studiilor realizate de USA Rice Federation, persoanele care consumau orez regulat, consumau, de asemenea, mai multe legume, fibre, fier şi potasiu, decât persoanele care nu aveau orezul în dieta obişnuită şi care aveau tendinţa de a consuma mai multă carne şi mai multe grăsimi saturate.
Numeroasele beneficii ale orezului pot fi găsite în mai mult de 40.000 de varietăţi ale acestui aliment, existente în întreaga lume.
Este un aliment extrem de benefic sănătăţii şi nutriţiei, deoarece nu conţine grăsimi nocive, colesterol sau sare. Aşadar, nivelul scăzut de grăsimi, colesterol şi sare va ajuta la reducerea obezităţii şi la o stare generală de sănătate bună.
Deoarece în general nu conţine sare, orezul este unul dintre cele mai bune alimente de consumat atunci când vine vorba de scăderea presiunii sanguine. Excesul de sare este asociat cu apariţia anumitor boli de inimă cum ar fi arteroscleroza, atacul de cord sau accidentul vascular cerebral.
Orezul integral, cum este orezul brun, este extrem de bogat în fibre insolubile, care pot să protejeze organismul împotriva mai multor tipuri de cancer. Pe lângă fibre, orezul are, de asemenea, antioxidanţi naturali care stimulează protecţia organismului împotriva radicalilor liberi (agenţi care pot provoca mutaţia celulelor sănătoase în celule canceroase).
Specialiştii medicali afirmă că praful de orez aplicat local poate să vindece anumite boli de piele. Capacitatea antioxidantă ajută, de asemenea, la întârzierea apariţiei ridurilor şi a altor semne de îmbătrânire prematură.