INGERAS CEAI TUSE 50GR Dacia Plant

Acest ceai va calma tusea, va normaliza secretiile bronsice si va decongestiona tractul respirator, in acest fel mentinand sanatatea traheei si bronhiilor. Administrati celui mic Calmotusin ceai pentru ca inca de la primele simptome tusea anunta o problema de sanatate: o raceala sau o problema respiratorie mai severa.

Administrare:

Contrandicatii
Intoleranta la oricare dintre componentele produsului.

Rolul componentelor:
Nalba este o plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral. Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.
Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.
Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.
Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.
Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.

Plantă ierbacee, perenă, cu tulpina şi inflorescenţe de culoare albăstruie-vineţie, de unde şi numele, prevăzute cu ţepi. Tulpina înaltă de 30-60 cm este ramificată numai la partea superioară, prezintă frunze mici, rigide, cele bazale ovate, cu marginea dinţată, iar cele superioare mici, fără peţiol, palmat-sectate cu lobii dinţaţi. Florile sunt dispuse în capitule albăstrui, fructele sunt diachene păroase. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, în timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie.

Sulfina a fost folosită ca remediu de sute de ani. Egiptenii obișnuiau sa trateze viermii intestinali și durerile de urechi cu această plantă, iar medicul renumit din sec. al II-lea, Galen, prescria sulfina în cataplasme pentru ameliorarea inflamațiilor şi articulaţiilor tumefiate. Anglo-saxonii o foloseau sub formă de balsam pentru răni și injurii, remediu ce încă se mai păstrează în mediul rural britanic.
Planta crește înaltă de aproximativ 1m și are florile inconfundabile: galbene, delicate și cu un miros dulce, care aduce aminte de cel al vaniliei. Este o planta bianuală, adică trăiește 2 ani, și înflorește din mai până în august, fiind mare iubitoare de soare și de lumină. O găsim de la câmpie până în zonele deluroase înalte, fiind întâlnită mai ales la marginea terenurilor cultivate.
Conţine glucoză şi cumarină (ce imprimă mirosul specific plantei uscate), melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, rezine, săruri minerale, dar şi flavonide. Acestea au un mare efect antiinflamator.
Se foloseşte în boli ale aparatului respirator (tuse, guturai, bronşită, astm bronşic), boli de stomac (crampe, colici intestinali, vomă, hemoroizi), boli de ficat (icter şi hepatită cronică), afecţiuni renale şi genitale (menstre dureroase, bufeuri ale menopauzei, cistite), afecţiuni cardiovasculare (reglarea tensiunii arteriale, ateroscleroză, dilatarea vaselor periferice, varice, flebite), boli de ochi (conjunctivită), afecţiuni bucale (abcese dentare, afte, gingivite, faringite), afecţiuni ale sistemului nervos (hiperexcitabilitate, spasme, ameţeli, dureri de cap, insomnie, anorexie), dureri reumatice. Ȋn ceea ce privește uzul extern, sulfina este utilizatǎ ȋn reumatism, rǎni, abcese dentare, herpes, afte bucale.
Nu se recomandǎ utilizarea sulfinei la femeile ȋnsǎrcinate și nici ȋn cazul celor care alǎpteazǎ.