Imunitate Respirator și Digestiv 42cps Fares

Un produs creat special pentru a creste rezistenţa organismului şi a susţine apărarea naturală a acestuia.

Beneficii:
–Astragalus, ghiara mâţei, usturoiul, ghimbirul, echinacea şi piperul lung cresc rezistenţa organismului şi susţin apărarea naturală a acestuia.
–Echinacea, ghimbirul şi piperul lung susţin sistemul imunitar şi sănătatea tractului respirator superior.
–Ghimbirul şi piperul lung susţin digestia.
–Astragalus şi ghimbirul susţin tonusul organismului.
-Doza zilnică (2 capsule) furnizează 60 mcg de Seleniu, care asigură 109% din VNR* şi 5 mcg de vitamina D3, care asigură 100% din VNR*. (VNR* = valoare nutriţională de referinţă).

Compozitie/capsula:
–Saccharomyces boulardii (2,5 miliarde de celule vii) 125 mg
–Extract uscat de Astragalus membranaceus standardizat în min 70% polizaharide 75 mg
–Extract uscat de gheara mâţei (Uncaria tomentosa) standardizat în min 3% alcaloizi 70 mg
–Echinacea (Echinaceae herba) 70 mg
–Rizomi de ghimbir (Zingiberis rhizoma) 50 mg
–Bulbi de usturoi (Allii sativi bulbus) 45 mg
–Piper longum 20 mg -drojdie de bere (Saccharomyces cerevisiae) îmbogăţită în min. 2000 mcg/g seleniu 15 mg
–Germeni de hriscă (Fagopy esculenti semen) cu 250 mcg/g vitamina D3 10 mg.

Administrare:
Copii 3-6 ani: 1 capsulă pe zi, înainte de masă. Se recomandă desfacerea capsulelor și administrarea conţinutului cu miere sau iaurt. Adulţi: câte 1 capsulă de 2 ori pe zi, înainte de masă. Se poate administra în cure de 3 săptămâni sau conform recomandării consultantului de specialitate. Cura se poate face de 2-3 ori pe an.

Atentionari:
Nu se recomandă în caz de boli autoimune, înainte și după transplantul de organe, copiilor sub 3 ani și în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

Sarcina si alaptare:
Nu se recomandă femeilor însărcinate datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine. Substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul acestuia. 

Efecte secundare:
Datorită naturii sale fungice, nu trebuie administrat simultan cu medicamente antifungice.
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.
Nu se administrează acest produs timp de o lună după vaccinare.

Rolul componentelor:
Astragalus - Plantă perenă din familia Fabaceae nativă în partea de Nord-Est a Chinei, în zonele Mongoliei şi Coreei, înaltă de 40-90 cm, cu tulpina acoperită cu peri, cu frunze cu 12-18 perechi de foliole. Partea medicinală din plantă o constituie rădăcina, recoltată de obicei de la plantele în vârstă de 4 ani.
Este una din cele 50 plante fundamentale utilizate în medicina tradiţională chineză. Shen nung, fondatorul fitoterapiei chineze, a clasificat astragalusul în tratatul său clasic Shen Nung Pen Tsao Ching (circa anul 100 D.H.) ca plantă superioară. Denumirea sa chinezească, huang qi, se traduce prin „lider galben”, făcând referire la culoarea galbenă a rădăcinii şi la statutul său de una din cele mai importante plante tonice.
Medicina tradiţională chineză a folosit planta pentru ameliorarea transpiraţiilor nocturne, deficienţei de chi (caracterizată prin stări oboseală, slăbiciune, şi lipsa poftei de mâncare), şi în diaree. Astragalusul a înregistrat în China o îndelungată istorie de utilizare pentru „întărirea chi-ului”, sau cum am înţelege noi, a sistemului imunitar, ca tonic puternic pentru ridicarea nivelului energetic, fiind implicat şi ca diuretic eficient, vasodilatator şi ca tratament în infecţiile respiratorii. Adesea este folosit în combinaţie cu alte plante pentru a întări rezistenţa organismului la boli.
Este considerată o plantă adaptogenă, susţinând astfel organismul împotriva diverşilor factori de stres, incluzând stresul fizic, mental sau stresul emoţional.
Rădăcina plantei conţine polizaharide, asparagină, fitosteroli, colină, betaină, acid linoleic.
Astragalus mai conţine substanţe antioxidante ajutând la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ, dar în principal este folosit pentru a proteja şi susţine sistemul imunitar, în prevenirea răcelilor şi altor infecţii ale tractului respirator superior, pentru reducerea tensiunii sangvine, în tratamentul diabetului, şi pentru protejarea ficatului.
Astragalus prezintă şi proprietăţi antiinflamatoare şi antibacteriene, fiind astfel utilizat uneori aplicat pe piele pentru îngrijirea rănilor.
Studiile realizate au demonstrat proprietăţi antivirale şi de stimulare a sistemului imunitar, susţinând astfel utilizarea sa pentru prevenirea răcelilor. Cercetătorii din Statele Unite au arătat că astragalus poate deveni un posibil tratament pentru pacienţii ai căror sistem imunitar a fost afectat de radio- sau chimioterapie. În aceste studii, suplimentele cu astragalus au părut să ajute pacienţii să se recupereze mai rapid şi să le prelungească de asemenea durata de viaţă.
Studii recente realizate în China sugerează că astragalus, datorită proprietăţilor antioxidante, poate ajuta persoanele cu forme severe de afecţiuni cardiace, ameliorând simptomele acestora, reducând nivelele de colesterol şi îmbunătăţind funcţionarea inimii.

Datele din literatura de specialitate au scos in evidenta ca, drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae) prin continutul in proteine, aminoacizi esentiali, vitamine solubile in apa (tiamina, riboflavina, niacina, acid folic, vitamina B12 si piridoxina), enzime este o sursa bogata de saruri minerale (continut mare de potasiu, fier, calciu, magneziu, fosfor), substante nutritive (lipide, glucide) si anumite oligoelemente indispensabile vietii (seleniu, crom). Drojdia de bere constituie un nutrient complex - un regenerator al metabolismului ce poate fi recomandata la toate varstele pentru efectele sale benefice asupra sanatatii (Anghel si colab., 1991; Hegoczki si colab., 1997; The History of Bread Yeast, British Broadcast Corporation, 2006; Moyad M.A., 2008; Feldmann Horst, 2010;).

Echinacea este o plantă perenă, de 100-150 cm înălțime, cu frunze lanceolat ascuțite la vârf și dințate. Florile sunt dispuse solitar la vârfurile ramurilor. Florile tubulare sunt așezate bombat, sub formă de cupă întoarsă, înconjurate de flori ligulate, de culoare roz până la roșu intens. Înfloresc din luna iunie până în octombrie. Speciile de Echinacea sînt originare din nordul Americii, trei dintre ele (E.purpurea, E.pallida, E.angustifolia) prezentînd interes medical.
Folosită încă din vremuri îndepărtate pentru tratarea diverselor infecții și pentru întărirea sistemului imunitar, în zilele noastre extractul de echinaceea este cunoscut și pentru efectele benefice pe care le aduce în caz de gripă, răceală și sindromul oboselii cronice. Planta a fost utilizată în medicina populară a amerindienilor, în special pentru protecţia faţă de infecţiile respiratorii, gripă sau muşcăturile de şarpe. Peste 350 de studii clinice atestă efectele de tip imuno protector al Echinaceei în evoluţia infecţiilor respiratorii, ca şi posibilitatea utilizării ei în profilaxia acestor boli. Se recomandă administrarea preparatelor de echinacea încă de la apariţia primelor semne de boală şi pînă la dispariţia lor. Se utilizează sub formă de infuzie, capsule, sirop, comprimate iar extern intră în compoziția unor creme. Din echinaceea se pot folosi rădăcinile și floarea. Rădăcinile sunt mai des utilizate decât florile. Rădăcinile se obțin de la plante cu vârste mai mari de 4 ani iar florile se culeg când sunt complet deschise.
Echinacea conține substanțe active (polizaharide, alchilamide, flavonoide, uleiuri esențiale) care reduc intensitatea durerii, ameliorează inflamația, grăbesc cicatrizarea leziunilor și au puternic efect antioxidant.

Gheara-mâţei este o plantă agăţătoare gigantă, originară din Amazon şi din alte părti tropicale ale Americii Centrale şi de Sud. Cu spinii săi în formă de cârlig, care i-au inspirat numele, atingând 2,5 cm lungime, gheara-mâtei se agaţă de alte plante. A fost folosită în fitoterapie în multe zone de origine, mai ales în Peru, unde este utilizată de peste 2 000 de ani.
În scop medicinal se foloseşte scoarţa, care este folosită la prepararea de tincturi, tablete şi capsule. În mod traditional, se foloseste şi ca decoct.
Printre compuşii activi ai plantei se numără alcaloizii oxindolici, proantocianidinele, glicozidele, polifenolii, taninii şi sterolii precum betasitosterolul, stigmasterolul şi compesterolul.
Preparatele pe bază de gheara-mâţei stimulează funcţia sistemului imun, tratează dizenteria, diareea, sindromul de oboseală cronică şi are potenţial de vindecare în cazurile de cancer. De asemenea, exista dovezi ştiinţifice că planta va putea juca pe viitor un rol important în tratamentul SIDA. În plus, gheara-mâţei este eficientă în tratamentul alergiilor (astm) şi al afecţiunilor inflamatorii (artrită, reumatismul,ulcerul gastric, bolile inflamatorii cutanate şi inflamaţiile tractului genito-urinar cronice).
Unele persoane au parte de efecte secundare precum diareea şi indigestia după administrarea plantei. Simptomele dispar, de obicei, după 10 zile, dar este bine sa întrerupeti consumul de gheara-mâtei dacă apar.
Gheara-mâtei are proprietati antifertilizante şi nu trebuie administrată dacă încercaţi să concepeţi, dacă sunteţi însarcinată sau dacă alăptaţi.

Ghimbirul este o specie originară din Asia tropicală; perenă, cu rizom cărnos, ramificat ca o mână cu degete, cu tulpini aeriene ierboase ce se reînnoiesc anual, unele fiind înalte cu frunze, altele scurte, reproducătoare, purtând florile.Denumirea provine de la grecescul zingiber, cuvânt de origine sanscrită.Plantă medicinală cunoscută din vechime, ghimbirul a fost utilizat ca remediu în medicina tradiţională chineză şi indiană de mai bine de 2500 de ani. În medicina Ayurvedică a fost folosit ca remediu natural carminativ, anti-colitic, pentru stimularea digestiei, pentru hemoroizi, boli cronice ale pielii, obezitate şi sângerări anormale după naştere. În Medicina Tradiţională Chineză a fost şi este recomandat în balonare, tuse, vomă, diaree şi reumatism.În Europa ghimbirul a fost menţionat în secolul I de către medicul grec Dioscorides, pentru proprietăţile sale digestive, pentru stimularea intestinală şi ca util pentru stomac. Din jurul anilor 1100 a fost utilizat în toate ţările europene. În lucrările medicale europene vechi, scrise de Harpestreng cca.1200, Lonicerus 1564, Matthiolus 1626, Bentley şi Trimen 1880, ghimbirul este descris ca util pentru stimularea apetitului şi a digestiei, pentru intestin şi pentru infecţii bucale şi gingivale. Monografiile ghimbirului au fost şi încă sunt parte din majoritatea farmacopeelor europene şi non-europene [Imbesi 1964; Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005; Farmacopeea Ayurvedică Indiană; Farmacopeea Indiană 2007] şi bineînţeles din Farmacopeea Europeană 7. Farmacopeea Chineză recomandă ghimbirul în senzaţii de rece, vomă şi diaree însoţite de extremităţi reci şi puls slab; pentru dispnee şi tuse cu expectoraţie abundentă.Rădăcina de ghimbir conţine ulei esenţial cu peste 100 de compuşi identificaţi, în principal compuşi terpenoidici. Principiile responsabile de gustul picant, sau constituenţii non-volatili, ai ghimbirului, sunt considerate responsabile pentru proprietăţile aromatice ale acestuia, şi pentru activitatea farmacologică. Printre acestea: gingerolii, shagaolii, gingerdione, paradol, vallinoide, galanali A şi B, şi zingerona. Alţi compuşi ai ghimbirului constau în carbohidraţi, grăsimi, minerale, oleorezine, vitamine, ceruri, enzime proteolitice. Rizomul de ghimbir conţine venilil-cetone pungente, incluzând (6)-gingerol şi (6)-paradol, pentru acestea raportându-se activitate puternic antiinflamatoare precum şi proprietăţi antitumorale.Pe lângă aceste proprietăţi bine cunoscute, datorită cărora găsim ghimbirul individual sau în combinaţii în produsele naturiste de la noi, acesta mai posedă proprietăţi antiemetice, antinociceptive, antitusive (siropuri de tuse), antioxidante, cardiotonice, imunomodulatoare şi chiar hipocolesterolemiante. Ghimbirul, fiind un agent termogenic, poate fi considerat ca agent funcţional pentru restaurarea unei balanţe energetice pozitive, şi ca urmare poate fi util în terapia naturistă a obezităţii.

Hrisca este o plantă alimentară anuală, din familia Polygonaceae, cultivată pentru fructele sale comestibile, nucule trimuchiate, brune, care conţin amidon şi proteine.
În nord-vestul Europei hrişca este o cultură tipică din Evul Mediu târziu şi începutul Epocii Moderne. Centre ale culturilor de hrişcă erau situate în Olanda, Germania şi Polonia. În estul Europei unele înregistrări plasează hrişca în Epoca Fierului şi în Evul Mediu timpuriu.
Prima sursă scrisă din nordul Germaniei menţionează cultivarea plantei din 1380 încoace. Date istorice consistente arată că hrişca a fost introdusă în anii 1389/1390 în Olanda în cel puţin două zone: în Deventer pe râul IJssel în nordul Olandei şi în hinterlandul din Antwerpen în sudul Țărilor de Jos.  În secolul XVI istoricii din Ţările de Jos erau convinşi că hrişca era o „cultură nouă”; se spuneau mai multe poveşti în privinţa originii sale şi a felului în care aceasta a fost introdusă, cele mai multe menţionând faptul că a fost adusă de o persoană importantă din satul lor, al cărei mormânt încă se putea vedea încă în parohie. Data era situată undeva în jur de 1400-1450 iar originea undeva în Ţara Sfântă.
Analizând denumirea plantei în diferite limbi europene, au fost emise mai multe ipoteze, printre care, luând în considerare denumirile franceză, italiană şi spaniolă, aceea că hrişca vine de undeva de lângă Ţara Sfântă sau cel puţin din zona popoarelor islamice, sau ipotezele ne duc chiar în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, dar nu au existat izvoare scrise care să ateste cultivarea sa în aceste zone.
Problema introducerii plantei ca şi cultură este, de asemenea, şi de relevanţă arheologică. Nu este ceva neobişnuit ca în cadrul săpăturilor arheologice realizate în site-urile pentru Epoca Fierului, perioada Romană sau Evul Mediu Timpuriu să fie găsite fructe de hrişcă (carbonizate sau nu). Dar întotdeauna hrişca este puţină în comparaţie cu grânele obişnuite. Datele palinologice afirmă de asemenea că hrişca a fost prezentă tot timpul, dar în cantităţi mici, atât de mici încât s-a sugerat faptul că grăuncioarele de polen s-au scurs în jos în sol din straturile superioare ale acestuia datând  din Epoca Medievală. Dar aceste date atestă totuşi faptul că hrişca a existat aici ca buruiană,  nefiind adusă, ci doar devenind o plantă de cultură.
Analizele ADN efectuate începând din anii 1990, atestă specia Fagopyrum esculentum subsp. ancestralis ca ancestor sălbatic al plantei de hrişcă cunoscute astăzi, originea acesteia fiind undeva în provincia Yunnan din China.
În timpul secolelor XVII-XVIII hrişca a constituit o importantă sursă de hrană pentru oamenii săraci, având deci în acea perioadă şi o mare importanţă socială. Doar după introducerea fertilizatorilor artificiali cultura de hrişcă a început să se diminueze accentuat. Între 1879 şi 1930 a dispărut din câmp şi din statisticile oficiale.
În orice caz, hrişca a avut multiple întrebuinţări, acestea deosebindu-se de la ţară la ţară. Aşa cum se arată în unele texte chinezeşti antice de medicină, populaţia chineză a folosit la început hrişca sub formă de remediu mai degrabă decât ca hrană. În prezent ea este consumată doar în unele regiuni din China. Chiar dacă în Japonia a pătruns sub formă de remediu din China, aici a ajuns să fie treptat o plantă culinară, populară în cultură, devenind o componentă importantă a bucătăriei japoneze tradiționale.
În prezent, cultivatorii principali de hrişcă sunt Federaţia Rusă, Ukraina şi Kazakhstan, culturile furnizând fructul de hrişcă mult folosit ca hrană, făina obținută din acestea fiind utilizată la prepararea biscuiților, fulgilor, tăițeilor, plăcintelor etc. Calitatea lor nutritivă este dată de conținutul mare de proteine de o excelentă calitate bogate în aminoacidul esențial lizină, spre deosebire de cereale. Frunzele mici şi mugurii sunt folosite ca vegetale, florile şi frunzele verzi mai sunt folosite pentru extragerea rutinei utilizată în scop medicinal. Cultura produce o miere de foarte bună calitate.