FAVIMICIN - SOLUTIE 10 ml Favisan

FAVIMICIN - SOLUTIE 10 ml Favisan

Ingrediente: ulei esențial din frunze de cuișoare (Eugenia caryophyllata) 50%, ulei esențial de tămâie (Boswellia species) 50%

Beneficii:

– antibacterian cu spectru larg, antiviral, antifungic, antihelminitic, antispastic, carminativ, stimulent general, anestezic local, fluidifiant sanguin

– încetinește respirația rapidă și o face mai profundă

– eliberează psihicul de anxietate, instalează calmul

– are efect relaxant, euforic

Utilizare:

– intern – câte 3 picături de 3 ori/zi, într-o lingură de miere, după mesele principale

– inhalații – 4-5 picături se pun într-un vas cu apă fierbinte sau într-un inhalator; se inspiră timp de 10-15 minute, stând aplecat peste vas și acoperit cu un prosop; 1-2 ședințe pe zi

– masaj local – 4 picături se amestecă cu 10 ml ulei de măsline; după masaj, uleiul nu trebuie îndepărtat prin spălare cel puțin 8 ore

– comprese – se pun 3 picături în 100 ml apă și se pun comprese pe suprafețe mici; compresa se menține maxim 1 oră iar procedeul se repetă de 2-3 ori/zi

Precauții:

A nu se folosi în caz de sarcină, alăptare și copii sub 3 ani

Se recomandă un test prealabil înainte de utilizare, aplicând pe pliul cotului 1 picătură Favimicin și așteptând 24 de ore.

Rolul componentelor:

Cuişoarele sunt mugurii florali (bobocii) uscaţi ai arborelui aromatic Eugenia caryophyllata, originar din insulele Moluce şi Celebe şi pe larg cultivat în zonele tropicale.

Florile sunt recoltate de două ori pe an, în iunie şi decembrie, în momentul când ele trec de la culoarea verde la culoarea roz, apoi se usucă la soare până ce lumina şi aerul fac ca ţesutul mugurilor să se impregneze cu esenţa pe care o conţin, căpătând o culoare brună.

Condiment şi remediu natural, cuişoarele au fost folosite de sute de ani, schimburile comerciale cu acestea între „insulele cuişoarelor” Ternate şi China, datând de 2500 de ani.

Datarea istorică a cuişoarelor ca şi condiment, s-a găsit mult timp în urmă în relatările referitoare la vasele comerciale din 1721 ÎH. Referinţe bibliografice timpurii susţin că apropiaţii împăratului Chinei trebuia să ţină cuişoare în gură, pentru a le împrospăta respiraţia. Ca multe alte condimente, cuişoarele au fost o marfă mult apreciată şi de către de romani.

Alături de nucşoară, cuişoarele au fost unul din cele mai preţioase condimente din secolele XVI şi XVII, una din navele lui Magelan întorcându-se în 1522 încărcată cu nucşoară şi cuişoare, spre deliciul spaniolilor. Desigur, mulţi râvneau preţioasa marfă, cuişoarele la vremea aceea valorând mai mult decât greutatea lor în aur.

În 1605 olandezii au găsit drumul spre Moluccas şi au început comerţul cu cuişoare, şi extinzând cultivarea plantei, au menţinut un monopol efectiv asupra comerţului, ajungând chiar, în 1816, să dea foc unor plantaţii pentru a-i creşte preţul.

În jurul anilor 1800, planta a fost introdusă în India prin Mauritius.

În medicina tradiţională chineză, cuişoarele au fost îndelung utilizate pentru a trata indigestia, diarea, hernia, şi viermii intestinali, precum şi diferite infecţii fungice precum cele de la nivelul picioarelor la atleţi. În folclorul asiatic se spune că ţinând în gură două cuişoare fără a le mesteca sau înghiţi, putem să renunţăm la dorinţa pentru alcool.

Vindecătorii tradiţionali ayurvedici au utilizat cuişoarele din vremuri antice pentru tratamentul bolilor respiratorii şi digestive.

Naturaliştii medievali germani utilizau cuişoarele ca parte din mixturile anti-gutoase. Medicii eclectici americani timpurii le-au folosit ca tratament pentru problemele digestive, adăugându-le de asemenea medicamentelor amare, făcându-le astfel ai plăcute la gust. Ei au fost primii care au extras uleiul esenţial şi l-au aplicat pe gingii pentru uşurarea durerilor de dinţi. Câteva picături de ulei în apă erau antivomitive, iar infuzia reducea senzaţia de greaţă.

Astăzi este folosită ca plantă medicinală în special datorită efectelor sale stimulent-aromatice, având efecte pozitive şi în ulcerele stomacale, vomă, flatulenţă.

Infuzia de cuişoare, la fel apa distilată de cuişoare, pudra sau tinctura stimulează apetitul şi digestia. Uleiul esenţial este antiseptic şi analgezic, proprietăţi datorită cărora, mai ales în trecut, se folosea mult în stomatologie. Şi astăzi se foloseşte în produsele naturiste pentru cunoscutele sale calităţi bactericide împotriva bacteriilor de tip streptococ, stafilococ şi pneumococ.

Uleiul esenţial este bogat în eugenol, substanţă cu proprietăţi antiseptice şi antitermice, utilizată în medicina românească încă din secolul XIX, în afecţiuni pulmonare, sau ca analgezic local. Uleiul mai conţine acetat de eugenol, acid oleanolic, şi caryophyllen. Cercetătorii japonezi, au mai descoperit în compoziţia cuişoarelor substanţe cu efect antioxidant.

Boswellia serrata este o specie de arbore din familia Burseraceae care vegetează zonele uscate din regiunile montane din India, nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Denumită popular tămâie indiană, este evident înrudită cu mai cunoscutul arbore care produce tămâia, şi, la fel ca acesta, trunchiul Boswelliei produce o substanţă rezinoasă cunoscută printre localnici sub numele de guggul sau shallaki (din sanscrită).

Denumirea generică Boswellia a fost dată după Dr. Boswell din Grădina Botanică din Edinburgh, prieten al directorului Grădinii Botanice din Calcutta, William Roxburgh. Denumirea specifică serrata provine din cuvântul serra (fierăstrău) referindu-se la marginea dinţată a frunzelor.

Boswellia serrata este una din plantele antice cele mai valoroase în medicina Ayurvedică. „Gajabhakshya”, o denumire sanscrită utilizată uneori pentru Boswellia, sugerează faptul că elefanţii se bucură de această plantă ca parte din dieta lor.

Se cunosc trei texte renumite din fundamentele ştiinţei Ayurvedice clasice care îşi are rădăcinile în India: Charaka’s Charaka Samhita (c.B.C. 700), primul text medical fundamental; Susruta’s Susruta Samhita (c.B.C. 600), care se presupune că a reunit întreaga cunoaştere medicală, cu o concentrare aparte pe chirurgie; şi tomul cuprinzând două volume – Astanga Samgraha şi Astanga Hridaya (c.130-200 A.D.), scris de Vagbhata cel Bătrân şi Vagbhata cel Tânăr, care sintetizează lucrările scrierilor anterioare şi sumarizează cele opt părţi ale medicinei Ajurvedice în versuri şi proză. Primele două texte descriu activitatea antireumatică şi antiartritică a rezinei arborelui. Pe lângă utilizarea sa benefică în artrite, această rezină este menţionată, de asemenea, în textele de medicină tradiţională Unani ca un remediu eficient în diaree, dizenterie, viermi intestinali, abcese, febră (antipiretic), afecţiuni ale pielii şi sângelui, afecţiuni cardiovasculare, afte bucale, dureri de gât, bronşite, astm, tuse, scurgeri vaginale, calviţie, icter, hemoroizi, dismenoree, şi pentru stimularea ficatului. Este considerată, de asemenea, diaforetică, astringentă, diuretică şi stimulentă.

Medicina modernă o recomandă ca antiartritică, antiinflamatoare, antihiperlipidemică (pentru controlul lipidelor serice), antiaterosclerotică (reduce riscul formării ateroamelor), analgezică şi hepatoprotectoare.

Rezina extrasă din Boswellia conţine monoterpene, diterpene şi triterpene (α şi β-amirine) acizi triterpenici pentaciclici (acizii boswelici) şi tetraciclici.

Studiile ştiinţifice desfăşurate asupra acestei plante au revelat faptul că rezinele manifestă potenţial efect antifungic, anticoagulant, juvenomimetic şi anticarcinogenic. Investigaţiile au mai arătat, de asemenea, efecte benefice în imunomodulaţie, în astmul bronşic, poliartrite, hepatita C, colite şi afecţiunea Crohn.

Recent s-a descoperit faptul că uleiul din Boswellia pare să distingă celulele canceroase de celulele normale ale vezicii urinare şi suprimă dezvoltarea primelor. Analizele micrometrice şi bioinformatice au propus mai multe căi metabolice care pot fi activate de tămâia indiană pentru a induce moartea celulelor canceroase din vezica urinară, sugerând astfel faptul că aceasta reprezintă un agent intravezical alternativ în tratamentul cancerului de vezică urinară.