Diurexan 40cps FarmaClass
Diurexan conţine o asociere de substanţe vegetale ce au ca efect eliminarea surplusului de apă şi a toxinelor din organism, prin creşterea fluxului sangvin renal, fiind un foarte bun agent diuretic în cazul edemelor de diverse etiologii.
Beneficii:
-Detoxifică rinichii, este eficient în cazul microlitiazei renale.
-Este util ca antiinflamator şi antispastic, facilitând eliminarea calculilor şi reducând simptomatologia asociată acestora.
-Utilizat frecvent, scade riscul de apariţie a calculilor renali.
-Adjuvant în edeme de diverse etiologii; hipertensiune arterială; litiază renală; infecţii ale căilor urinare.
Compozitie:
-Orthosiphon stamineus 115 mg,
-Betula spp (mesteacan) 50 mg,
-Camellia sinensis (ceai verde) 70 mg,
-Urtica dioica (urzica) 40 mg.
Administrare:
1 capsula de 3 ori pe zi, luate inainte de masa cu un pahar de apa.
Se recomanda administrarea repetata a produsului.
Atentionari:
Acest produs este un supliment alimentar.
A nu se depasi doza zilnica recomandata.
A se pastra la loc uscat, ferit de caldura.
A nu se lasa la indemâna si vederea copiilor.
Suplimentele alimentare nu inlocuiesc un regim alimentar variat.
Rolul componentelor:
Ortosifonul, cunoscut și sub numele de ceai de Java este o plantă medicinală, originară din Asia.
Este o plantă perenă care atinge înălțimea de 60cm. Frunzele sunt opuse și neregulat dințate. Florile, de culoare slab violacee cu 4 stamine mai lungi decât tubul corolei.
În scop fitoterapeutic se folosesc frunzele (Ortosiphonis folium). Acestea au un miros aromat și gust slab sărat, amărui și astringent.
Produsul vegetal conține compuși polifenolcarboxilici, derivați ai acidului cafeic și rosmarinic precum și derivați flavonici, compuși ce imprimă un efect diuretic. Acțiunea diuretică a plantei a facut obiectul multor studii care au demonstrat o capacitate puternică de eliminare a ureei, a substanțelor azotate și clorurilor și cu atât mai mult a sodiului. De asemenea, ortosifonul conține o cantitate mare de săruri de K, folosindu-se cu efecte benefice în afecțiunile renale inflamatorii cronice, în catar vezical și renal. Planta mai conține o fracțiune volatilă cu o compoziție chimică complexă și o serie de saponine. Ortosifonul vine în sprijinul dietelor care favorizează eliminarea excesului de lichide. Este astfel posibilă menținerea greutății, în combinație cu o dietă variată și cu o activitate fizică desfașurată constant. Ortosifonul suplimentează, de asemenea, aportul natural de potasiu. Ceaiul de Java înlătură excesul de acizi și apă din încheieturi, ajutând astfel la ameliorarea artritei, gutei sau reumatismului iar pudra obtinută din frunze este frecvent folosită pentru îmbunătățirirea mobiltății la nivelul mușchilor și articulațiilor.
Frunzele de ortosifon sunt un produs vegetal exotic, la noi găsindu-se sub formă de extracte sau amestec de plante și se adminstrează sub formă de infuzie sau în capsule.
Arbore înalt de 30m, cu tulpina ramificată, flexibilă, cu frunze romboidale cu marginea dublu serată şi vârful acuminat. Scoarţa tulpinilor mature este albă, cu ritidom inelar şi lenticele. Florile sunt unisexiate grupate în amenţi, cele mascule câte 2-3 la vârful lujerilor se formează încă din vara precedentă, cele femele au forma unui con alungit. Frunzele se recoltează în stadiul tânăr, în perioada mai-august, prin strunjirea ramurilor.
Mesteacănul a jucat în antichitate un rol de seamă, cultural şi medical, fiind considerat în mod propriu „arborele vieţei”.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX recunoştea o acţiune depurativă accentuată pentru coaja de mesteacăn, datorită cantităţii de camfor şi betulină conţinute, producând astfel o stimulare a schimburilor de substanţe organice şi o întinerire. Unii medici considerau frunzele un excelent mijloc de tratare a problemelor metabolice şi diatezelor urice care se manifestă prin gută, reumatism, inflamaţii articulare dureroase, nefrite cronice, hidropizii.
Ceaiul din frunze de mesteacăn ajută la eliminarea acidului uric ajutând astfel în stările gutoase şi în erupţiile cutanate; rezultate bune s-au obţinut cu ceaiul de frunze de mesteacăn în bolile de rinichi şi litiaza urinară.
Tradiţia populară mai foloseşte mustul de mesteacăn, cu gust acrişor şi plăcut, ca un leac puternic contra colicilor, durerilor renale şi calculoase, purificator al sângelui fiind şi o bună băutură răcoritoare.
Prin distilarea uscată a lemnului de mesteacăn se obţine un gudron utilizat în dermatologie.
Proprietăţile frunzelor se datorează conţinutului în flavone, saponine, tanin, triterpene şi ce imprimă acestora efectele diuretice indicate pentru bolnavii cardiorenali cărora le reduce edemele şi albuminuria, favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Mai posedă proprietăţi antimicrobiene şi antireumatice. Scoarţa de mesteacăn se utilizează pentru tratamentul dermatitelor şi îngrijirea părului.
Recent, într-un studiu realizat pe şobolani, un extract etanolic din frunzele de mesteacăn au arătat activitate gastroprotectoare.
Arbust cu frunze ovate, pieloase, cu marginea dinţată, florile albe, plăcut mirositoare, cultivat în China şi India de peste 2500 de ani.
De la acest arbust se folosesc frunzele care, în funcţie de tratamentul aplicat dau naştere bine cunoscutelor sortimente – ceaiul verde şi ceaiul negru. Ceaiul negru rezultă în urma fermentării naturale în timpul prelucrării şi uscării, taninurile catehice fiind oxidate la flobafene; ceaiul verde este uscat rapid şi enzimele distruse, păstrează o coloraţie verde, conţine taninuri netransformate. În general frunzele de ceai mai conţin alkaloizi, glucide, vitamine, flavone, acizi fenolici, aminoacizi, vitamine (C şi α-tocoferol).
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
Plante văzute încă din vremuri străvechi ca bogate surse de sănătate și protecție spirituală, urzicile au dat naștere unor variate legende și superstiții, îndreptățite sau nu, confirmate sau nu, până în zilele noastre. Se spunea că un vas cu urzici proaspăt tăiate așezat sub patul unui bolnav avea capacitatea de a-l lecui de orice boală îi stăpânea trupul. În același timp, urzicile răspândite prin toată casa erau înzestrate cu potențialul de a îndepărta spiritele rele.
Urtica dioica este o plantă erbacee, perenă cu rădăcină subţire şi o tulpină erectă, acoperită cu peri urticaţi. Frunzele sunt peţiolate opuse, ovate, lanceolate sau ovat lanceolate, ascuţite la vârf, dinţate pe margini, cu peri urticaţi pe ambele feţe. Florile sunt dispuse în panicule iar fructul este o nuculă cu perifon persistent. Înflorește în perioada iunie-octombrie.
Acțiunile terapeutice ale urzicii sunt rezultatul unui complex de principii active existente în toate organele plantei, și anume flavonoide, săruri minerale, vitamine, carotenoide, ulei volatil și taninuri. Urzica este cunoscută pentru proprietățile sale antianemice, energizante, vitaminizante, și mineralizante în special pentru anemici. Totodată este un bun depurativ în curăţarea sângelui de toxine, și un tonic excelent pentru întărirea sistemului imunitar. În afecţiunile digestive are efecte hepatoprotectoare, antimicrobiene, gastrosecretoare, antidiareice, antihemoragice. La nivelul aparatului respirator are proprietăţi expectorante, emoliente, antitusive, antiastmatice, antibronşitice, antiinflamatoare. Pentru sănătatea rinichilor are acţiuni diuretice şi drenor al excesului de uree, creatinină şi acid uric, fapt datorat în mare parte flavonoidelor din compoziție. Extern prezintă acţiuni astringente, antiseptice, cicatrizante, epitelizante, hemostatice, revulsive, antiseboreice, dezodorizante, urzica fiind foarte des utilizată în industria cosmetică în special la prepararea șampoanelor.
Datorită acțiunii sale diuretice, consumul prelungit de urzici poate cauza un dezechilibru electrolitic.
