Ceai Diuretic 50g Fares

Ceai Diuretic 50g Fares

Diuretic, elimină sărea şi uraţii prin urină.

Beneficii:
-susţine buna funcţionare a aparatului urinar,
-contribuie la eliminarea apei din organism pe cale urinară
-recomandat in edeme (acumulare de apa in tesuturi), infecţii si inflamaţii urinare, reduce riscul formării calculilor urinari.

Compozitie:
–Rădăcină de pătrunjel (Petroselini radix)
–Tarhon (Dracunculi herba)
–Troscot (Polygoni avicularis herba)
–Frunze de leuştean (Levistici folium)
–Urzică vie (Urticae herba)
–Splinuţă (Solidaginis virgaureae herba) Sânziene (Galii veri herba)
–Flori de soc (Sambuci flos)
–Frunze de mesteacăn (Betulae folium) Rădăcină de brusture (Bardanae radix).

Administrare:
Se fierbe o linguriţă din amestecul de plante în 200 ml apă timp de 5 minute, apoi se strecoară.

Copii între 3 şi 12 ani: 1-2 căni cu ceai pe zi.
Copii de peste 12 ani şi adulţi: 3-4 căni cu ceai pe zi.

Ceaiul se bea între mese.
Durata unei cure este de 1-3 luni.
Cura se poate repeta după o pauză de o lună, sau la nevoie.

Atentionari:
Nu este indicat copiilor sub 3 ani şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Sarcină şi alăptare: Acest ceai nu este indicat femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează.
La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.

Sfaturi practice de dietă şi stil de viaţă:
Consumaţi 2-3 litri de lichide pe zi (apă plată sau de izvor, ceaiuri diuretice, sucuri naturale). Acestea sunt esenţiale pentru a “spăla” tractul urinar şi a elimina reziduurile metabolice şi toxinele prin urină. Beţi sucuri naturale, proaspete, de legume şi fructe (citrice, pepene roşu şi galben, mere, merişoare, afine, coacăze, cătină albă, frunze şi rădăcină de pătrunjel, varză).
Este bine să evitaţi sau să reduceţi consumul de alimentele care conţin cantităţi mari de sare (murături, mezeluri, telemea, chipsuri, măsline, alune sărate, conserve, vegeta) sau de sodiu (lapte şi produse lactate, ouă, carne de vită, ţelină, spanac, ape minerale bogate în sodiu). În acelaşi timp evitaţi produsele care deşi nu au gust sărat conţin E-uri cu sodiu (glutamat monosodic, benzoat de sodiu, bicarbonat de sodiu, sulfitul şi nitritul de sodiu). Aceasta deoarece sarea şi sodiu reţin apa în corp.

Rolul componentelor:
Plantă ierbacee, bienală, din familia Umbeliferae, nativă în zona Mediteraneană, cultivată în prezent în special în scopuri condimentare pentru frunzele şi rădăcinile sale; prezintă o rădăcină lungă, iar planta în primul an formează o tufă mică cu ramuri de până la 30 cm lungime şi cu frunze de 2-3 ori penate şi crestate; în anul al doilea se înalţă mai multe tulpini verzi şi ramificate de până la 1 m, brăzdate longitudinal, purtând la capăt inflorescenţele, în umbelă compusă, cu florile de un verde-gălbui; frunza din al doilea an este mult mai simplă şi lungă de 20-30 cm; fructul este oval, de 2-3 mm lungime, de un verde-cenuşiu închis sau brun; înflorire în iunie şi iulie. Frunzele ar trebui culese în mod regulat pentru a încuraja mai departe creşterea şi o producţie maximă; rădăcina se recoltează toamna.
Denumirea generică a plantei derivă din cuvântul grecesc pentru rocă, petros, care face aluzie la habitatul său natural de zone pietroase, şi selinum, denumirea ţelinei.
Este o plantă cunoscută de pe vremea lui Hipocrat şi Dioscoride, iar Pliniu îi lăuda virtuţile sale medicinale. Ea a fost întrebuinţată primordial pentru leacuri şi mai târziu ca plantă culinară. A devenit populară în timpul romanilor ca aliment – „ei consumau pătrunjelul în cantităţi însemnate, şi mai făceau din ea girlande pentru oaspeţii banchetelor, şi pentru a combate unele mirosuri tari”. A devenit atractivă deoarece putea fi cultivată uşor în grădină sau în ghivece. Grecii preţuiau mult pătrunjelul şi îl foloseau în cununi pentru sărbătorirea victoriilor la jocurile istmice din Corint, dar mai făceau din pătrunjel şi cununi pentru împodobirea mormintelor; îl foloseau de asemenea ca plantă medicinală, Homer notând că îşi hrăneau şi caii cu ea. Varietatea pentru rădăcină a fost cultivată din secolul XVI, dar în culturi mici.
Toate părţile plantei conţin ulei volatil cu apiol şi miristicină, cumarine, furanocumarine, flavone şi au proprietăţi diuretice, decoctul concentrat din rădăcină fiind indicat pentru eliminarea calculilor renali, şi proprietăţi emenagoge, în special fructele, dar acestea pot produce hematurie şi accidente renale mai ales la doze mărite, indicate pentru provocarea avortului. Foarte bogat în fier, iod şi magneziu pătrunjelul este de asemenea o bună sursă de minerale şi vitamine A, B şi C (ceaiul din frunze proaspete sau uscate este bogat în vitamina C).
Cel mai frecvent, pătrunjelul (frunzele sau rădăcinile) este folosit în arta culinară, ca garnituri sau ca aromatizant în salate sau alte mâncăruri gătite; este unul din ingredientele amestecului vegetal „bouquet garni” (un buchet de plante aromatice cufundat în supe sau alte preparate culinare prin fierbere, şi care este scos afară înainte de consumul preparatului).
Medicina românească de la jumătatea secolului trecut recunoştea ca acţiune principală a pătrunjelului o stimulare a activităţii renale, datorită compoziţiei sale în ulei eteric cu apiol şi terpene. În consecinţă, întrebuinţarea sa dădea bune rezultate în cazuri de edeme, inflamaţii ale picioarelor, ascită (apă în abdomen), pleurezie şi pericardie, dar se cerea evitarea consumului abuziv. O altă acţiune a pătrunjelului luată în considerare era cea de favorizare a digestiei. Se cunoştea de asemenea că dă bune rezultate în tulburările menstruale însoţite de dureri, în colicile intestinale, hepatice sau renale, dureri cauzate de prezenţa calculilor renali şi în urinarea cu sânge; extern era utilizat uleiul volatil contra păduchilor. În medicina populară era considerat ca leac contra febrei, a flatulenţei, pentru stimularea poftei de mâncare, pentru a înlesni urinarea, pentru curăţarea sângelui.

Tarhonul, specie perenă polimorfică (cu mai multe varietăţi) din familia Asteraceae, nativă în emisfera nordică, la noi în ţară în cultură, creşte până la 60-120 cm înălţime, are frunze alterne liniar-lanceolate, flori gălbui grupate în inflorescenţe globuloase. În tratamentele naturiste se folosesc părţile aeriene – Dracunculi herba, recoltate vara, în momentul înfloririi.
Denumirea de gen, Artemisia, provine de la zeiţa din mitologia greacă Artemis, care se spune că i-a oferit ierburi din acest gen centaurului Chiron. Denumirea specifică, dracunculus, vine din latină şi semnifică un mic dragon. Această asociere provine atât din forma de şarpe a rădăcinii plantei cât şi din forma frunzelor care aduc cu limba dragonului; pe vremuri se credea că toate plantele ale căror rădăcini au formă de şarpe sunt utile pentru vindecarea muşcăturilor reptilelor veninoase. În franceză, şi mai demult şi în limba engleză, planta este denumită iarba/pelinul dragonului (herbe de dragon /dragon mugwort).
Tarhonul este cultivat de aproximativ 600 de ani. Se crede că a fost adus de către invadatorii mongoli, care îl foloseau ca ajutor pentru somn, pentru probleme respiratorii şi ca şi condiment. În Franţa se crede că a fost adus în secolul XIV de sf. Ecaterina venită în vizită la Papa Clement VI, în Anglia a fost menţionat începând din 1548. Nicholas Culpeper menţionează în 1653 utilizarea infuziei din frunzele de tarhon ca remediu diuretic, şi stimulent al menstruaţiei.
A fost descris în multe texte de referinţă recunoscute, începând din secolul XVII, în care autorii indicau pe lângă descrierea botanică şi utilizări culinare, şi importante utilizări medicinale tradiţionale. Dragendorff (chimist şi farmacist german) în sinopisul său despre plantele medicinale menţionează tarhonul ca plantă condimentară cu ulei esenţial bogat în estragol, cu efecte antiscorbutice, antiartritice şi alte beneficii pentru sănătate.
În Asia are o lungă tradiţie de utilizare ca ceai pentru tratamentul afecţiunilor stomacale.
Chiar dacă planta este cunoscută mai mult pentru proprietăţile sale aromatice şi folosită în domeniul culinar, aceasta, prin uleiul său esenţial are şi proprietăţi eupeptice stimulând apetitul, anticolitice cu efecte pozitive în caz de flatulenţă, antireumatismale, care o recomandă ca utilă în produsele naturiste. Un ceai din muşeţel şi tarhon se foloseşte demult pentru îmbunătăţirea somnului.
Medicina populară românească recomandă tarhonul pentru fluidifierea secreţiilor mucoase şi în diverse stări catarale, în hidropizie, scorbut, reumatism.
Mai nou, unele studii au evaluat efecte antioxidante şi efecte pozitive asupra valorilor glicemiei.
Asociaţia Internaţională a Plantelor Medicinale, a recomandat pentru titlul de „plata anului 2014”, întreg genul Artemisia.

Urzica este o plantă erbacee perenă care creşte în locuri necultivate, până la altitudinea de 1700 m.
Florile sunt mici, verzui şi înfloresc vara.
Planta se usucă la umbră, în locuri bine aerisite.
Lichidul urzicător îşi pierde efectul prin fierberea plantei.
Mugurii sunt bogaţi în vitamina C iar frunzele au efect diuretic.
Urzica vie este un bun antidot al indigestiei produse de consumul de scoici.
Este o plantă caldă, acidă, desicativă, aperitivă, emolientă, diuretică, are un bogat conţinut de fier (Urzica aparţine planetei Marte).
Conţine de asemenea provitamina A, vitaminele B2, C şi K, clorofilă, flavonoide, mucilagii, acizi esenţiali, ulei esenţial şi ulei gras.
În uz extern stimulează refacerea ţesuturilor – este cicatrizantă –
Toate părţile plantei au proprietăţi medicinale. Urzica este fortifiantă şi decongestivă hepatobiliară, remineralizantă, uşor hipoglicemiantă, reglatoare a tranzitului intestinal.
Băile cu urzică ameliorează sciatalgiile şi arteriopatiile periferice.