Asparagus (Sparanghel) 60cps Solaray Secom

Asparagus (Sparanghel) 60cps Solaray Secom

Suport natural cu rol in sanatatea sistemului urinar.

Beneficii:
-ontine extract standardizat din radacina de Sparanghel, 175mg/capsula
-ofera garantat 4% asparagozide
-contine Sparanghel (planta intreaga), 200mg/capsula
-ingredient recunoscut de Comisia Germana E ca suport natural pentru sanatatea sistemului urinar
-asociere de asparagozide din radacina si lastari de Asparagus pentru potentarea efectelor benefice si a biodisponibilitatii
-sub forma de capsule vegetale, ce pot fi administrate si in dietele vegetariene/vegane
-ajunge pana la 60 de zile de administrare
-functionarea normala a aparatului renal
-inducerea efectului alcalinizant
-stimularea diurezei (reducerea retentiei de apa si mentinerea nivelului normal al tensiunii arteriale renale)
-reducerea nivelului acidului uric
-reducerea riscului formarii calculilor la nivelul rinichilor
-functionarea normala a ficatului
-protectia celulelor hepatice si reducerea efectelor neplacute ale consumului de alcool (stimularea pana la de doua ori a activitatii enzimelor alcool dehidrogenaza si aldehid dehidrogenaza cu rol in metabolizarea alcoolului)
-sustinerea proceselor de detoxifiere hepatica
-imbunatatirea conversiei amoniacului in uree si eliminarea acesteia pe cale renala
reducerea nivelului glucozei sangvine (cresterea transferului glucozei din sange in celulele organismului)
-imbunatatirea digestiei si a sanatatii colonului (creste actiunea probioticelor de la nivelul colonului
-reglarea nivelului colesterolului (reduce nivelul homocisteinei)
-imbunatatirea starii de bine.

Compozitie:
Sparanghel 200 mg
(Asparagus officinalis)(planta intreaga)
Sparanghel 175 mg
(Asparagus officinalis)(extract standardizat din radacina, garantat 7mg [4%] asparagozide).

Administrare:
Cate 1 capsula/zi la masa cu 200ml de apa sau conform recomandarii consultantului de specialitate.

Deoarece produsul include ingrediente provenite din surse naturale, acesta nu este standardizat din punct de vedere al proprietatilor organoleptice. Astfel, pot exista variatii privind culoarea, mirosul sau aspectul de la un lot la altul, fara a influenta eficienta sau siguranta produsului.
Fiecare lot de materie prima si de produs finit sunt supuse unui riguros proces de verificare, pentru asigurarea eficientei, biodisponibilitatii si sigurantei corespunzatoare.

Rolul componentelor:
Plantă erbacee perenă din familia Liliaceae (după alte surse Asparagaceae), originară din Orient, în pământ cu un rizom şi multe rădăcini fasciculare, din care iau naştere mulţi muguri cărnoşi acoperiţi cu solzi; lăsaţi să crească, mugurii ajung în lungime până la 1 m şi se ramifică foarte mult; frunzele sunt aciculare şi moi, de fapt nişte cladode – tulpini modificate, dezvoltate la axila frunzelor solzoase, în mănunchiuri de câte 4-15; florile sunt mici ca nişte clopoţei, galben-verzui, iar fructele nişte bace roşii; înfloreşte în iunie-iulie. În scop culinar se recoltează mugurii cărnoşi şi suculenţi, dar în scopuri medicinale se folosesc şi rădăcinile.
Se consideră că denumirea generică derivă din grecescul aspharagos sau asparagos, iar unii consideră că însuşi termenul grecesc îşi are originea din surse străine, precum ar fi cuvântul persan asparag, însemnând lăstar, sau mlădiţă. Cultivat în lumea largă ca şi zarzavat de preţ, arareori se mai întâlneşte sălbatic, doar prin livezi, pe maluri, în margini de păduri.
Cultivarea sparanghelului a început acum mai bine de 2000 de ani în regiunea din Estul Mediteranei. Grecii antici şi romanii îl preţuiau pentru aroma sa delicată şi unică, consistenţa suculentă şi pentru calităţile sale medicinale, în deosebi pentru proprietăţile diuretice. Îl consumau proaspăt în sezon şi uscat iarna. S-a descoperit o reţetă pentru gătit sparanghelul într-o veche carte de reţete a lui Apicius din secolul III D.H., Cartea a III-a. Era cultivat şi de către egiptenii antici – a fost găsit pictat într-o friză egipteană datând din mileniul 3 Î.H. Medicul secolului II, Galen, a descris sparanghelul ca şi „vindecător şi curăţător”. Planta şi-a pierdut popularitatea în Evul Mediu, dar şi-a recăpătat-o prin secolul XVII. Regele Franţei Ludovic al XIV-lea avea sere special construite pentru cultivarea acesteia. În prezent este pe larg folosită în arta culinară, sub diverse forme.
Cărţile de fitoterapie susţin proprietăţile sale medicinale, printre care efectul diuretic, efectul de neutralizare a sărurilor de amoniu, de protejare a capilarelor de rupturi; se menţionează de asemenea proprietăţile laxative ale fibrelor din compoziţia sa.
Găsim întrebuinţări medicale şi în medicina românească de la mijlocul secolului trecut, acestea având în vedere proprietăţile sale diuretice şi depurative, astfel fiind recomandat sub formă de salată şi zarzavat la persoanele suferind de gută şi aterioscleroză, de rinichi şi inflamaţii ale canalului uro-genital şi ale vezicii urinare; era considerat încă tonifiant general iar prin gustul său mai mult sau mai puţin amar stimulent al apetitului şi al digestiei. Se mai menţiona că sparanghelul conţine multă vitamina B1 şi o apreciabilă cantitate de vitamina C, făcându-se astfel indicat în toate avitaminozele respective.
Sparanghelul este sărac în calorii şi foarte sărac în sodiu. Este o bună sursă de vitamina B6, calciu, magneziu, şi zinc, şi o foarte bună sursă de fibre, proteine, de vitaminele A, C, E, K, tiamină riboflavină, de rutină, niacină, acid folic, fier, fosfor, potasiu, cupru, magneziu şi seleniu, precum şi de crom. Aminoacidul asparagină îşi are denumirea de la sparanghel, care este foarte bogat în acest compus.
Unii constituenţi din sparanghel sunt metabolizaţi şi excretaţi în urină, dând acesteia un miros dezagreabil, lucru cunoscut încă demult, specificat fiind în cărţi vechi din anii 1700 şi 1800 (ex. Treatise of All Sorts of Foods, Louis Lemery, 1702 ). S-a găsit că anumiţi compuşi sunt mteabolizaţi la amoniac sau diverşi compuşi de degradare conţinând sulf precum tioli şi tioesteri, care conferă urinei miros caracteristic.
În sistemele de medicină tradiţională din lume planta este cunoscută pentru proprietăţile sale antispasmodice, aperiente, cadriace, demulcente, diaforetice, diuretice, sedative şi tonice. Rădăcinile sunt considerate diaforetice, bune diuretice şi laxative. Infuzia este folosită pentru tratarea icterului şi a congestiei hepatice, efectul puternic diuretic făcându-le recomandate în tratamentul diferitelor probleme urinare, precum cistita. Mai sunt folosite în tratamentul cancerului. Se mai menţionează că rădăcinile reduc tensiunea sangvină, lucru demonstrat oarecum de un studiu realizat pe şobolani la o universitate din Japonia, care a concluzionat că substanţa 2″-hydroxinicotianamina din sparanghel poate fi unul din factorii ce inhibă activitatea enzimei convertoare a angiotensinei în rinichi, astfel prevenind hipertensiunea şi susţinând funcţia renală.