Detoxifierea Organismului 28 plicuri Fares

Rolul componentelor:
Specie anuală sau bienală de cultură, cu tulpina erectă, înaltă de 0,5-1,5 m, ghimpoasă; frunze alterne, alungit-ovate, cu pete albicioase, cu nervurile prelungite cu ghimpi; florile tubulare grupate în antodii mari (4-5 cm diametru), având foliolele involucrale terminate cu ghimpi ascuţiţi; fructele achene, brun deschise. Se recoltează fructele, coapte, în perioada iunie-septembrie.
Plantă medicinală consacrată, armurariu a fost folosit ca remediu natural, tradiţional, de foarte multă vreme, cu referinţe bibliografice datând din secolul I. Naturalistul roman Pliniu cel Bătrân a notat că sucul plantei „transportă bila”. Medicul militar roman Dioscorides a folosit seminţele ca remediu pentru copii şi pentru cei muşcaţi de şerpi.
Alţi naturalişti, de-a lungul secolelor următoare, au recomandat utilizarea sa în tratamentul afecţiunilor ficatului şi splinei, pentru stimularea diurezei, eliminarea calculilor şi pentru tratamentul hidropiziei.
Din secolul XIX medicii germani foloseau şi recomandau armurariul pentru tratamentul problemelor hepatice şi de vezică biliară, precum şi pentru curăţarea intestinului. Anterior considerată în categoria plantelor amare, armurariul a câştigat recunoaştere ca unul din cele mai bune tratamente naturiste pentru boli ale ficatului. Rademacher, medic german de la începutul secolului XIX, a dat pacienţilor săi tinctură din seminţe de armurariu, care s-a dovedit a fi un succes, aceasta găsindu-se şi astăzi în unele farmacopee sub denumirea de „Tinctura Cardui Mariae Rademacher”.
Mai recent, studiile asupra fructului de armurariu au relevat efectul său de protecţie asupra ficatului. Cercetătorii germani, care au relizat cele mai multe studii, au notat că acesta pare să protejeze ficatul animalelor de substanţe cu potenţial toxic ridicat, precum tetraclorura de carbon.
S-au realizat cercetări şi asupra compoziţiei chimice, şi s-a descoperit că fructele de armurariu conţin silymarina (un complex de substanţe din grupa flavonolignanilor), complex responsabil de proprietăţile hepatoprotectoare şi antihepatotoxicebine atât de cunoscute (protecţie faţă de cei mai puternici toxici hepatici precum amanitina şi faloidina). Niciun alt component chimic al plantei nu a fost atât de studiat în perioada recentă la fel ca silymarina, iar mai multe studii au arătat eficacitatea sa în tratarea a numeroase afecţiuni hepatice. Ciroza, intoxicaţia cu ciuperci, toate tipurile de hepatite, calculii biliari, expunerea profesională la substanţe toxice şi boli ale pielii, toate au arătat rezultate pozitive în studiile cu fructe de armurariu.
Se poate astfel înţelege de ce, în prezent, fructele de armurariu sunt frecvent regăsite în produsele naturiste recomandate pentru afecţiunile hepatice.

Topinamburul este o plantă perenă din familia Asteraceae (Compositae), înrudită şi asemănătoare cu floarea soarelui. Planta prezintă în sol tuberculi; tijele sunt puternice, viguroase, uneori ramificate la bază, cu înălţimea de 1,50-2,00m sau mai mult, cu frunze ovale acoperite cu peri rigizi; florile sunt grupate în capitule galbene, mult mai mici decât cele de floarea soarelui. Tuberculii comestibili, seamănă oarecum cu cei ai cartofului, dar carbohidratul prezent în conţinutul acestora este inulina şi nu amidonul, iar gustul aduce aminte de anghinarea comestibilă.
Nativ în America de Nord, unde a fost cultivat din ere străvechi de către locuitorii indigeni, topinamburul a fost introdus în Europa în 1616 unde a fost preferat ca plantă alimentară; tuberculii din plantă au fost aduşi din Canada de către Samuel de Champlain, denumirea iniţială conferită plantei fiind de anghinare de Canada. Se crede că topinamburul a fost cea mai veche cultură din America de Nord.
Marea varietate de denumiri ştiinţifice şi populare conferite plantei de la introducerea sa în Europa fac dificilă urmărirea sa istorică. Linne a fost cel care a stabilit denumirea sa binomială, Helianthus tuberosus, în 1753. În ceea ce priveşte denumirile sale populare cele mai comune, adică anghinare de Ierusalim şi topinambur, nu sunt nici clare, nici precise şi nici adecvate. Considerând denumirea de anghinare de Ierusalim, o analiză literară ne relevă faptul că planta nici nu este o anghinare şi nici nu are ceva de a face cu Ierusalimul. Denumirea de anghinare pare a proveni din faptul că tuberculii gătiţi au cumva un gust şi consistenţă reminiscente ca al receptaculului cărnos de anghinare. Originea numelui de Ierusalim, pare a fi derivată din italienescul Girasole (floarea soarelui, care este înrudită cu topinamburul) şi din cauza dificultății de pronunţie a acestui cuvant în limba engleză a derivat în Jerusalem. Originea denumirii de topinambur este şi mai ambiguă.
În 1617 planta a fost introdusă în Franţa unde a primit denumirea de topinambour, denumire care pare a deriva din topunambou, denumirea unei populaţii exotice aduse aici din America de Sud cu nu mult înaintea plantei. În 1617, în publicaţia Histoire de la Nouvelle France, se afirma că topinamburul este în grădina oricui în Paris în timp ce în Roma era o raritate, iar în Anglia o noutate absolută. Prima menţiune a sa în Anglia a fost în 1622 când se pomeneşte faptul că rădăcina sa era consumată cu unt, oţet, piper, ca atare sau împreună cu alte alimente. Topinamburul a ajuns în Olanda în 1613, în Italia în 1614, Anglia în 1616, Germania 1626, Polonia 1652, Suedia 1658, iar în Rusia abia în secolul XVIII. După o vreme de la răspândirea sa în Europa, topinamburul a devenit o importantă sursă de hrană, dar importanţa sa a scăzut după introducerea cartofului. Popularitatea sa extinsă poate fi dedusă din numărul mare de publicaţii şi monografii în care apare încă din 1789.
Astăzi topinamburul are numeroase aplicaţii alimentare şi non-alimentare. De exemplu, inulina extrasă din tuberculi este o bună sursă de fructoză pentru diabetici. O porţie de 170 g de tuberculi este o bună sursă de cupru, de vitamina B1, furnizând de asemenea 1,7 g fibre dietare; conţinutul bogat în inulină, un carbohidrat nedigerabil îl face să furnizeze practic o mare cantitate de hrană fără multe calorii. Tuberculii dezvoltă un gust dulceag plăcut de-a lungul iernii, în special dacă au fost supuşi îngheţului. Pot fi folosiţi în toate modurile în care sunt folosiţi şi cartofii.
În ceea ce privește efectele topinamburului pentru sănătate se cunoaşte că acesta este aperient, afrodisiac, colagog, diuretic, spermatogenetic, stomahic şi tonic, constituind un remediu popular pentru reumatism şi diabet.