Ceai Tonic 50g Fares

Recomandat in oboseala, astenie, convalescenta.

Beneficii:
-Înviorează organismul;
-Reţetă culeasă din folclorul românesc de dr. Pavel Chirilă, Centrul Clinic „Naturalia”
-Mugurii foliari recoltaţi primăvara au proprietăţi reconfortante, stimulante și de drenare a toxinelor, constituind foarte bune tonice ale organismului.
-Benefic in astenie fizică și psihică, astenie de primăvară, stări de oboseală, convalescență.

Compozitie:
-Muguri foliari de stejar (Querci gemmae foliiferae) 40%,
-muguri foliari de mesteacăn (Betulae gemmae foliiferae) 40%,
-muguri foliari de alun (Coryli gemmae foliiferae) 20%.

Administrare:
Peste o linguriţă amestec de plante se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10-15 minute acoperit, apoi se strecoară.

Se beau 2-3 căni pe parcursul zilei, dar nu mai târziu de ora 18.00.
Durata curei: 1-2 luni.

Nu este indicat în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

La dozele recomandate nu se cunosc contraindicaţii.

În perioada de sarcină şi alăptare se pot bea 1-2 căni cu ceai pe parcursul zilei, dar nu mai târziu de ora 18.00.

La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.
Dacă vă confruntaţi cu stări de oboseală cronică urmăriţi să introduceţi în meniul zilnic alimente tonice bogate în vitamine şi minerale cum sunt: produsele apicole (polen, miere, păstură), laptele proaspăt, algele, germenii, seminţele de floarea-soarelui, migdalele, alunele şi nucile.

Pentru tonifierea organismului vă recomandăm cure de sucuri naturale din morcovi, ţelină, sfeclă roşie, mere, portocale, grapefruit, lămâi.

Faceţi băi calde şi şedinţe de masaj la care să folosiţi uleiuri esenţiale de rozmarin, pin, portocale, melissa.

Rolul componentelor:
În mitologia slavă, stejarul era considerat arborele adevărului. Se credea că primul bărbat a apărut din acest arbore. Din carnea mistreților, care se hrănesc cu ghindă, ar fi luat naștere preoții, lideri spirituali ai vechilor slavi. În tradiția populară coaja de stejar se fierbea cu piatră acră, după care cu decoctul format se clătea gura contra durerilor de dinți.
Stejarul este un arbore foios, înalt până la 50m, cu ramuri noduroase și puternice și cu o coroană largă și bogată. Are o rădăcină pivotantă iar fructele sale sunt denumite ghinde și sunt prinse într-o cupă cu solzi triunghiulari.
În terapeutica naturistă, stejarul are ca produse medicinale fructele (Querci fructus), scoarța (Querci cortex) ramurilor tinere de 3-5 ani recoltată primăvara din martie până în aprilie, frunzele și galele de pe frunze. Galele sunt mici sfere, de mărimea unei cireșe, de culoare verde-gălbui, galbenă sau roșiatică, care se dezvoltă pe frunza de stejar și sunt bogate în taninuri.
Scoarța de stejar are proprietăți antiseptice, cicatrizante și hemostatice datorită taninurilor care precipită proteinele și ajută la tratarea și vindecarea hemoroizilor, hemoragiilor uterine, leucoreei, afecțiunilor stomacului,diareei. Aplicate extern, preparatele din stejar pot trata arsurile, degerăturile, eczemele exudative, escarele de decubit, fistulele anale sau rănile purulente. Scoarța de stejar adaugată în apa de baie poate trata seboreea sau transpirația excesivă a mâinilor și picioarelor.Caracterul antiinflamator al plantei poate fi util în vindecare la pacienții cu inflamații ale gingiilor, a mucoasei gurii și a gâtului. De asemenea, stejarul are un efect revitalizant asupra persoanelor cu debilitate sau de vârste înaintate, fiind indicat în astenii și diverse tipuri de alergii.
În practica medicinală se întrebuințează uneori și ghinda, sub formă prajită și măcinată, pentru prepararea unei „cafele”. Acest surogat de cafea are un rol important în reechilibrarea sistemului digestiv.

Arbore înalt de 30m, cu tulpina ramificată, flexibilă, cu frunze romboidale cu marginea dublu serată şi vârful acuminat. Scoarţa tulpinilor mature este albă, cu ritidom inelar şi lenticele. Florile sunt unisexiate grupate în amenţi, cele mascule câte 2-3 la vârful lujerilor se formează încă din vara precedentă, cele femele au forma unui con alungit. Frunzele se recoltează în stadiul tânăr, în perioada mai-august, prin strunjirea ramurilor.
Mesteacănul a jucat în antichitate un rol de seamă, cultural şi medical, fiind considerat în mod propriu „arborele vieţei”.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX recunoştea o acţiune depurativă accentuată pentru coaja de mesteacăn, datorită cantităţii de camfor şi betulină conţinute, producând astfel o stimulare a schimburilor de substanţe organice şi o întinerire. Unii medici considerau frunzele un excelent mijloc de tratare a problemelor metabolice şi diatezelor urice care se manifestă prin gută, reumatism, inflamaţii articulare dureroase, nefrite cronice, hidropizii.
Ceaiul din frunze de mesteacăn ajută la eliminarea acidului uric ajutând astfel în stările gutoase şi în erupţiile cutanate; rezultate bune s-au obţinut cu ceaiul de frunze de mesteacăn în bolile de rinichi şi litiaza urinară.
Tradiţia populară mai foloseşte mustul de mesteacăn, cu gust acrişor şi plăcut, ca un leac puternic contra colicilor, durerilor renale şi calculoase, purificator al sângelui fiind şi o bună băutură răcoritoare.
Prin distilarea uscată a lemnului de mesteacăn se obţine un gudron utilizat în dermatologie.
Proprietăţile frunzelor se datorează conţinutului în flavone, saponine, tanin, triterpene şi ce imprimă acestora efectele diuretice indicate pentru bolnavii cardiorenali cărora le reduce edemele şi albuminuria, favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Mai posedă proprietăţi antimicrobiene şi antireumatice. Scoarţa de mesteacăn se utilizează pentru tratamentul dermatitelor şi îngrijirea părului.
Recent, într-un studiu realizat pe şobolani, un extract etanolic din frunzele de mesteacăn au arătat activitate gastroprotectoare.

Alunul este un arbust din familia betulaceelor. creste prin padurile de fag, de ulm, de stejar, in amestec cu arborii de baza sau la margine, sub forma de tufisuri, in zona alpina si subalpina. Poate fi intalnit si pe pajisti. Aria de raspandire – de la campie pana la munte, frecvent in zona dealurilor. Poate creste pana la cinci metri inaltime. Florile sunt sub forma de matisori, iar frunzele, aproape ovale, au un petiol de unu-doi centimetri. fructele (alunele) sunt achene si seamana cu ghinda sau chiar cu jirul si se grupeaza cate doua – patru la un loc. Alunul infloreste din luna februarie pana in aprilie. Valoare terapeutica au nu numai alunele, ci si frunzele, coaja sau ramurile arbustilor tineri. Importanti in terapie sunt si matisorii de alun. fructele contin: azotati, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier, cupru, sulf, sodiu, vitaminele a si B, materii grase. Alunele de padure sunt, datorita aceste compozitii de exceptie, puternic nutritive si cu valoare energetica mare. Alunele sunt considerate un leac foarte bun impotriva anemiei hemolitice, in timp ce extractul de frunze si coji sau de ramuri tinere este considerat eficient in periflebite. Cu proprietati astringente, florile de alun (matisorii) pot fi utilizate in prepararea ceaiurilor sudorifice.
Consumul alunelor este foarte important nu numai in terapii, ci si in mentinerea unei stari generale bune. In mod obisnuit, alunele sunt asimiliate repede si aproape in totalitate de organism, fiind foarte hranitoare. Pentru practica gastronomica naturista au fost puse la punct peste 20 de retete pe baza de alune, recomandat vegetarienilor si diabeticilor. Mugurii de alun au si actiune antisclerotica.
Ca planta medicinala, alunul se remarca si prin puterea sa depurativa (de curatire a organismului), precum si ca fortifiant.
Calitati terapeutice: nutritive, energetice, digestive, vermifug, vasoconstrictoare si tonifiante.