Ceai TABACPROTECT vrac 50 g Steaua Divina

Ceai TABACPROTECT vrac 50 g Steaua Divina 

Tabacprotect reteta de plante pentru ceai este recomandat in combaterea efectelor negative ale fumatului.

Compozitie:

• Nalba mare (Althaea officinalis),
• Salvie (Salvia officinalis),
• Patlagina (Plantago major).

Indicatii: Se recomanda ca adjuvant pentru

• combaterea efectelor nocive ale tutunului la persoanele care renunta la fumat, insa poate fi administrat si de catre persoanele care continua sa fumeze;
• previne aparitia cancerului bronho-pulmonar si a altor boli specifice fumatorilor (bronsita cronica astm bronsic arteriopatie hipertensiune arteriala etc.);
• asigura dezintoxicarea rapida a organismului si purifica plamanii si bronhiile prin combinarea actiunilor antiinflamatoare, expectoranta, antitusiva, mucolitica emolienta, tonica dezinfectanta si antiseptica pulmonara a plantelor din amestec.

Contraindicatii: Alergie la oricare dintre componentele produsului.

Mod de administrare: 

• macerat la rece: se macereaza timp de 6-8 ore (de seara pana dimineata) 3-4 linguri din amestecul de plante intr-un litru de apa plata. Se strecoara si se beau 3-4 cani de macerat in decursul unei zile inainte de masa. 
• infuzie: 3-4 linguri din amestecul de plante la 1l de apa clocotita se pastreaza 15 min. la temperatura camerei apoi se strecoara si se bea. Se administreaza cate o cana de infuzie de 3 ori pe zi. 
• pulbere de planta: se macina fin amestecul de plante cu ajutorul unei rasnite electrice. Se administreaza sublingual timp de 15 min de 3-4 ori pe zi aproximativ cate o lingurita din pulberea obtinuta apoi se inghite cu apa. Eficienta terapeutica creste daca administrarea maceratului infuziei sau pulberii de planta se face pe stomacul gol. Se administreaza timp de minim 3 luni. Pentru amplificarea efectelor se recomanda folosirea in asociere cu produsul TABACSTOP Ceai.

Rolul componentelor:

Nalba Mare - Plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral. Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.

Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.

Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.

Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.

Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.