Ceai Curatarea Sangelui 50 g Fares

Denumirea științifică a brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greacă, unde „arktos” înseamna urs, iar „lappa” înseamnă în limba celților labă. Deci, Arctium lappa ar insemna laba ursului, probabil datorită formei frunzelor sale mari, care aduce întrucâtva aminte de urma labei unui urs.
Rădăcina de brusture era caracteristică în repertoriul medicilor populari din America și Europa. Europenii au început să o folosească puternic în Evul mediu, atât ei cât și predecesorii lor erau convinși de rolul diuretic și de curățare al sângelui prin eliminarea toxinelor din organism, chiar și microorganismele ce produc sifilis. În medicina tradițională chineză și indiană, medicii foloseau brusturele pentru tratarea răcelii, gripei și alte afecțiuni ale gâtului și pieptului.
Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani). În primul an, brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteză, care hrănește cu belșug de substanțe nutritive o radacină, transformând-o într-un depozit de substanțe. Din aceasta rădăcină va crește o tulpină de până la doi metri înălțime, cu flori nu foarte spectaculoase, care până în toamnă se vor transforma în binecunoscuții scaieți, care nu sunt altceva decât semințele de brusture. Planta bună de recoltat este cea în vârstă de un an.
Brusturele s-a folosit din cele mai vechi timpuri ca un tonic pentru ficat. Are efect diuretic si ajută la eliminarea toxinelor din organism, tocmai de aceea este un bun remediu împotriva afecțiunilor pielii. Proprietățile sale antiseptice îl recomandă ca tratament pentru acnee, eczeme, psoriazis, pete maronii de bătrânețe, furuncul sau orice tip de iritație a pielii sau scalpului.
Planta are acțiune diuretică și diaforetică, cu eliminarea acidului uric și a toxinelor din organism. Efectul coleretic se datorează principiilor amare care stimulează secreția sucurilor digestive și a bilei, stimulează digestia, funcția hepatică și pancreatică. În uzul intern, brusturele se folosește împotriva răcelii, gripei, afecțiunilor renale, litiazei biliare, hipertensiunii, diabetului zaharat sau furunculilor. Totodată, ceaiurile de brusture ajută organismul să elimine toxinele. În uzul extern, brusturele și-a dovedit eficacitatea împotriva afecțiunilor bucale, herpesului, rănilor și ulcerațiilor.
Complexul de substanțe active precum inulina, mucilagiile, principiile amare, lactonele sesquiterpenice, acizii grași și vitaminele, au determinat studiile de specialitate să dovedească proprietățile benefice asupra sănătății organismului.

Coada soricelului este o plantă ierboasă perenă, înaltă de 20-80 cm, cu tulpina ramificată spre vârf, frunze de 2-3 ori sectate cu lacinii înguste, inflorescenţele cu flori albe, sau mai rar roz, grupate în vârful tulpinilor.
Coada şoricelului este o plantă medicinală foarte veche şi chiar Dioscoride vorbeşte despre întrebuinţarea ei.
După Pliniu, numele latin achillea derivă din grecescul achilleía şi se referă la Ahile, eroul războiului Troian. Ahile a fost învăţat în arta vindecării de către centaurul Chiron, şi se spune că a folosit coada şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi.
Coada şoricelului posedă proprietăţi uşor astringente, este tonică, alterativă şi diuretică. Este utilizată în boli cronice ale aparatului urinar. Manifestă o influenţă tonică asupra sistemului venos, ca şi asupra membranelor mucoase. S-a dovedit eficace în durerile de gât, hemoptizii, hematurie şi alte forme de hemoragii cu pierderi mai reduse de sânge, incontinenţă urinară, diabet, hemoroizi cu scurgeri sangvinolente sau mucoide, şi dizenterie; de asemenea în amenoree, flatulenţă şi probleme spasmodice. În doze de jumătate de drachme de tinctură saturată, sau 20 picături a fost considerată unul din cei mai buni agenţi în reducerea menoragiilor.
Compoziţia chimică pentru coada şoricelului este bine documentată. Uleiul volatil conţine proazulene, β-pinen, α-pinen şi cariofilen, lactone sescviterpenice şi flavonoide.
Unul din principiile active, achilleina, a fost utilizat în Franţa şi alte părţi din Sudul Europei, ca substituent pentru chinină în tratamentul febrei intermitente. A fost folosită de asemenea de medicii francezi pentru a restabili menstruaţiile.
Principiile amare (guaianolide) prezintă efect colagog, în timp ce flavonoidele sunt spasmolitice. Interacţiunea dintre diferitele componente (camazulene şi flavonoide) dau plantei proprietăţi antiedematoase, antiinflamatoare şi antibacteriene.
Unele din acţiunile farmacologice ale plantei (acţiunea antiinflamatoare, efectele antioxidant, gastro- şi hepatoprotector, coleretic, activitatea estrogenică, antimicrobiană, hemostiptică şi antispasmodică) au fost demonstrate in vitro sau în studii pe animale, susţinând astfel multe din utilizările medicinale cunoscute.

Papadia este o plantă mică, ierboasă, cu o rădăcină care ajunge până la 20 cm lungime.
Creşte în locuri necultivate, de la şes până în zonele subalpine, înflorind din  martie până în noiembrie.
Primăvara frunzele au cantitatea cea mai mare de substanţe active.
Tijele se recoltează în timpul înfloririi, iar rădăcinile primăvara devreme (martie – mai).
În lunile iulie-august rădăcinile conţin cantităţi mai mari de principiu amar (taraxacină), maximum fiind în luna noiembrie.
Papadia conţine un principiu amar,taraxacina, inulină (cu concentraţie mare în luna august), pectine, fluor, vitamine B şi C, D, acid nicotinic,fitosteroli, tanin.
Este o plantă folosită foarte mult în medicină dar şi în bucătărie.
Este sub influenţa planetelor Jupiter, Saturn şi Marte, plantă “ de foc “ care devine “ aer”.
Echilibrează secreţia biliară şi secreţiile gastrice, este tonifiantă, antiinflamatoare, uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia depurativă a ficatului. Infuzia adăugată în apa de baie pentru picioare ameliorează circulaţia venoasă.
Este binefăcătoare în stările febrile provocând transpiraţia.
Consumarea frunzelor fragede şi a mugurilor de păpădie în salate este detoxifiantă şi revigorantă.

Ventrilica este o plantă erbacee de talie redusă din familia Scrophulariaceae, cu tulpina repentă, frunze eliptice, crenate, flori dispuse în racem de culoare albastră liliachie, cu 4 petale în urma concreşterii a două petale superioare, cu fructul o capsulă lăţită, obcordată. Este comună la marginea pădurilor de stejar şi fag. Pentru utilizare medicinală se recoltează părţile aeriene ale plantei, în perioada înfloririi, în iunie-iulie.
Este o plantă despre care se pare că în vechime nu s-a ştiut prea mult; unele surse spun că romanii au descoperit-o în timpul cuceririi nordului Europei şi au denumit-o „medicamentul lumii”;  pe la 1718 însă, Dr. Fr. Hoffmann a preparat din această plantă „picăturile Hoffmann”, care s-au bucurat de o reputaţie deosebită ca leac universal.
În general, în lume, ventrilica este cunoscută ca alterativă, astringentă, diuretic mediu, expectorant mediu, stomahic şi tonic, fiind implicată în special în tratamentul afecţiunilor pectorale şi nefritice, hemoragiilor, afecţiunilor pielii şi în tratamentul rănilor.
Medicina ştiinţifică din România la începutul secolului trecut considera că ventrilica exercită o minunată acţiune în catarurile bronhiale cronice şi rebele, mai ales uscate, sub forma unui must de plantă, sau în asociaţie cu alte plante; unii medici recomandau planta ca foarte activă contra eczemelor cronice şi pentru combaterea unor stări de mâncărime de piele insuportabile. O altă acţiune era considerată cea sudorifică şi fluidifiantă a secreţiilor mucoase, administrată simplu sub formă de ceai, ori contra diverselor stări de boală provenite din răceală, cu influenţă asupra aparatului respirator; mai era considerată utilă contra icterului, nisipului urinar, durerilor articulare reumatice. Se considera de asemenea că are acţiune şi asupra tubului digestiv, mai ales în stările catarale cu inapetenţă, apăsare, senzaţie de plenitudine, crampe, constiăaţie etc.
Medicina populară românească foloseşte virtuţile medicinale ale ventrilicei în diferite boli, simplă sau asociată cu alte plante. Se prepară astfel diverse ceaiuri pectorale contra astmului, catarului pulmonar sau tusei, sau contra migrenei. Extern, planta se întrebuinţează în cataplasme aplicate pe răni şi arsuri, ori pe locul înţepat de insecte spre a împiedica inflamarea.
Părţile aeriene ale plantei conţin iridoide, tanin, saponine, flavone fiind cel mai frecvent utilizată ca expectorant şi cicatrizant extern şi în ulcerul gastric.