Ceai BRONHOFIT vrac 50 g Steaua Divina

Ceai BRONHOFIT vrac 50 g Steaua Divina

Bronhofit reteta de plante ajuta la prevenirea si combaterea infectiilor microbiene ale cailor respiratorii.

Ingrediente:

• Ciubotica-cucului (Primula officinalis), 
• Coada-soricelului (Achillea millefolium), 
• Lumanarica (Verbascum densiflorum), 
• Musetel (Matricaria recutita),
• Mesteacan (Betula pendula), 
• Nalba-mare (Althea officinalis).

Utilizare:

Adulti si copii de peste 14 ani:

• macerat la rece: se macereaza timp de 6-8 ore 3-4 linguri din amestecul de plante intr-un litru de apa plata. Se strecoara si se beau 3-4 cani de macerat in decursul unei zile inainte de masa.
• infuzie: 3-4 linguri la 1l de apa clocotita se infuzeaza 15 min. Se bea o cana de infuzie de 3 ori/zi.
• pulbere de planta: se macina fin amestecul de plante cu o rasnita electrica. Se administreaza sublingual timp de 15 min de 3-4 ori/ zi cate o lingurita din pulberea obtinuta apoi se inghite cu apa.

Actiuni: prevenire si combate infectiile microbiene ale cailor respiratorii emolient fluidifica secretiile bronsice expectorant antiinflamator antispastic.

Indicatii: tuse de diferite etiologii rinosinuzite faringite faringite bronsite traheobronsite.

Contraindicatii: Copiii sub 14 ani persoanele care au alergie la oricare dintre componentele produsului.

Reactii adverse: nu s-au semnalat. Nu contine substante cu potential alergenic.

Rolul componentelor:

Lumânărica este o plantă erbacee care creste spontan pe terenuri nisipoase şi pietroase, pe lângă garduri sau la marginea pădurilor.

Puful sau perisorii care acoperă frunzele sunt deosebit de iritante; în timpul culesului se recomantă echipament special şi ferirea zonei ochilor şi a feţei.

În scop terapeutic se culeg florile începând din luna iunie şi până în septembrie, doar dimineaţa după ce se ridică roua şi până la pranz, orele 11- 12. După această oră florile se închid.

Cunoscută în popor şi sub denumirea de „lumânarea Domnului“ sau „ceaiul iernii“, lumânărica rămâne una dintre plantele medicinale cu un potenţial curativ de excepţie. Proprietăţile terapeutice ale acestei plante erau cunoscute de medicii greci încă din Antichitate. Dioscoride o recomanda în tratarea bolilor de plămâni, fiind folosită în acest scop timp de mai bine de 1800 de ani.

Este o specie originară din centrul și sudul Europei și vestul Asiei. Are tulpina erectă, frunze păroase pe ambele fețe, eliptice iar florile sunt galbene, mari, grupate într-un racem spiciform terminal. Florile de lumânărică (Verbasci flos), folosite în medicina naturistă, se recoltează dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, pe timp frumos.

Produsul vegetal conține saponine, care determină o moderată acțiune expectorantă, iridoide și derivați flavonici, acestea fiind responsabile de efectul antireumatic, cicatrizant și diuretic al plantei medicinale. Mai conține carotenoide, acizi polifenolcarboxilici, ulei volatil, taninuri. Lumânărica este utilizată în mod deosebit în tratamentul răgușelii, în crize de tuse, astm, tuse convulsivă și în inflamațiile gâtului și ale căilor urinare datorită efectului calmant al mucilagiilor. Printre cele mai importante efecte se numără cele emoliente, expectorante, antiastmatice, antinevralgice, sudorifice, diuretice, antiinflamatoare, antihemoroidale, antispastice, antivirale, antimicrobiene, bacteriostatice, cicatrizante.

Se poate administra ca remediu naturist sub formă de infuzie, extract uleios, tinctură, decoct. Pentru uzul intern este recomandată în bronțită, astm, răgușeală, laringită, angine, gastroenterintă, tuberculoză, traheită iar pentru uz extern în hemoroizi, degerături, furuncule, plăgi atone (sub formă de băi locale, comprese).

Uleiul hidratant de lumânărică est eun tratament naturist mai puțin cunoscut. Se culeg flori de lumânărică și se pun într-un vas de ceramică. Se macerează în ulei de migdale timp de o săptămână după care se strecoară uleiul. Este bun pentru iritațiile pielii și este un excelent hidratant.

Muşeţelul, este o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).

Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.

A fost multă vrem un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.

În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.

În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.

Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).

Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.

Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.

Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.

Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.

Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.

Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.

În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.

Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.

Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.

Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.

Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.

Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.

Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.

Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.