Ceai Articulatii Sanatoase L93 20 plicuri Fares
Contribuie la eliminarea acidului uric prin excreţie la nivel renal, şi la reducerea disconfortului cauzat de acumularea uraţilor la nivelul articulaţiilor.
Beneficii:
-contribuie la eliminarea disconfortului articular,
-menţine mobilitatea şi flexibilitatea articulaţiilor,
-susţine sănătatea articulaţiilor
-ajută la reducerea disconfortului articular
-contribuie la întreţinerea mobilităţii, flexibilităţii şi a supleţii articulare
-contribuie la eliminarea acidului uric prin excreţie la nivel renal, şi la reducerea disconfortului cauzat de acumularea uraţilor la nivelul articulaţiilor.
Compozitie:
-scoarţă de salcie (Salicis cortex) 15%,
-muguri de plop (Populi gemma),
-frunze de mesteacăn (Betulae folium),
-flori de soc (Sambuci flos),
-fructe de ienupăr (Juniperi fructus) 10%,
-frunze de frasin (Fraxini folium),
-urzică vie (Urticae herba),
-flori de lavandă (Lavandulae flos),
-frunze de rozmarin (Rosmarini folium).
Administrare:
Peste un plic se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10-15 minute acoperit.
Se beau 3 - 4 căni cu ceai pe zi, între mese.
Durata unei cure este de 6 - 8 săptămâni
Cura se poate repeta după o pauză de o lună.
Atentionari:
Acest ceai se foloseşte cu prudenţă la copii sub 12 ani.
Nu se administrează în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
A se folosi cu prudenta de catre femeile însărcinate şi mamele care alăptează.
La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.
Rolul componentelor:
Salcia este un arbore foios, care cre;te pe malul apelor, în lunci, zãvoaie, locuri umede, în zonele de deal şi câmpie. Tulpina, care adeseori poate creşte strâmbã, atinge înãlţimi de 25 (30) m. Scoarţa este la început netedã, de culoare cenuşiu-verzui, iar apoi apar crãpãturi în lungime. Frunzele au formã de lance, lungi de pânã la 10 cm, cu margini neregulate şi culoare verzui-argintiu.
Acidul acetilsalicilic, componenta principalã a renumitei aspirine, a fost extras pentru prima oarã din scoarţa de salcie, în anul 1838. Ulterior, acidul salicilic a fost sintetizat pe cale chimicã, fiind utilizat pe scarã largã în industria medicamentelor antiinflamatoare.
În scop terapeutic se recoltează scoarţa ramurilor tinere, frunzele şi florile de tip masculin (mâţişorii).
În gândirea creştină, simbolismul salciei este întâlnit pentru prima dată în scrierile Pastorului Hermas. Aici martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos. Cu alte cuvinte cei ce şi-au dăruit viaţa lui Hristos, nu au ramas în moarte, ci au biruit-o prin Hristos.
Salcia, este primul copac de la noi care înfrunzeşte primăvara şi care se adaptează uşor la orice tip de schimbări de temperatură, creşte în locuri umede, pe malul apelor, în lunci, la câmpie şi deal, dar şi în parcurile din oraşe. Este un arbore foios, cu rădăcina trasantă, puternică. Florile sunt galben verzui și apar odată cu frunzele. Salcia înflorește în martie-aprilie şi are o longevitate de 80-100 de ani.
De la salcie, în scop terapeutic se foloseşte scoarţa de pe ramurile tinere, de doi, trei ani. Folosită de mii de ani pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor, dezinteriei şi febrei, scoarţa de salcie albă a devenit importantă în urmă cu peste o sută de ani, când i-au fost descoperite şi au fost izolate principalele substanţe active care îi conferă calitatea de medicament naturist, şi anume salicina, nimic altceva decât aspirina naturală. Aceasta are efecte tonice, antiseptice şi antiinflamatoare, sedative, astringente şi antireumatismale şi poate fi folosită cu succes în tratarea artritei, artozei şi puseelor reumatismale, în tendinită, gută şi sciatică.
Leacurile pe baza de salcie sunt contraindicate in boli renale, dermatite de contact, astm bronsic. Supradozajul poate, de asemenea, provoca toxiinfectii.
Frumoasa, romantica, visatoare, tremuratoare, salcia este unul din copacii folositi cu suces in silvoterapie, terapia cu copaci.
Plopul este un arbore foarte înalt, cu scoarţa groasă, negricioasă, brăzdată longitudinal, frunzele deltoide-triunghiulare cu vîrful ascuţit, marginea serată, glabre; mugurii foliari ascuţiţi, curbaţi la vârf, brun-gălbui, lungi de 2-3 cm, cleioşi, cu miros balsamic, se recoltează în februarie-martie, cu ocazia tăierii arborilor.
În Grecia antică medicul Galen recomanda o cremă făcută din muguri de plop negru pentru inflamaţii. Astăzi crema de muguri de plop este încă utilizată ca aşa-cunoscut tratament naturist pentru inflamaţii ale pielii şi hemoroizi. În secolul XVII Nicolas Culpeper a notat remedii pentru răni şi febră.
Ca plantă medicinală, plopul furnizează două materiale vegetale – scoarţa, şi mugurii.
Scoarţa de plop conţine glicozide ale acidului salicilic, taninuri, derivaţi triterpenici, ceară, oligozaharide, şi a fost utilizată, uneori alături de furnze, pentru acţiunea analgetică, antipiretică, şi antiinflamatoare, în special pentru tratamentul afecţiunilor reumatice inflamatorii.
În produsele naturiste de astăzi întâlnim în special mugurii de plop, care conţin un material lipofil, rezinos, caracterizat prin prezenţa agliconilor flavonici, a derivaţilor flavonici (crizol, tectocrizol, apigenol), a flavonolilor (galangina, izalpinina, cvercetol, kempferol) precum şi a flavononelor (pinocembrina, pinostrobina). Mai conţin ulei esenţial, derivaţi fenolici precum acidul cafeic, dimetil cafeic, izoferulic, esteri ai acidului ferulic cu alcooli alifatici şi aromatici, glicozide fenolice (populozida, salicozida), acizi graşi, alcooli alifatici, componente terpenice (bisabololul).
Datorită acţiunii lor antiseptice, cicatrizante, antiinflamatoare, hemostatice şi de favorizare a proceselor de regenerare, antiseptice intestinale şi urinare, mugurii de plop sunt folosiţi la prepararea unguentelor antihemoroidale, în preparatele destinate afecţiunilor respiratorii (sub formă de combinaţii în comprimate, ceaiuri pentru răceli şi bronşite, siropuri de tuse, tincturi), dar şi în remediile naturiste pentru boli infecţioase ale aparatului urinar; produsele din mugurii de plop sunt utile şi în cazul nevralgiilor şi a reumatismului.
Foarte recent, un studiu ştiinţific a evidenţiat efectele anti-inflamator, hepatoprotector, vasorelaxant endotelial dependent, şi antioxidant ale unui extract etanolic din mugurii florali de plop, pe animale.
Mesteacanul este un arbore înalt de 30m, cu tulpina ramificată, flexibilă, cu frunze romboidale cu marginea dublu serată şi vârful acuminat. Scoarţa tulpinilor mature este albă, cu ritidom inelar şi lenticele. Florile sunt unisexiate grupate în amenţi, cele mascule câte 2-3 la vârful lujerilor se formează încă din vara precedentă, cele femele au forma unui con alungit. Frunzele se recoltează în stadiul tânăr, în perioada mai-august, prin strunjirea ramurilor.
Mesteacănul a jucat în antichitate un rol de seamă, cultural şi medical, fiind considerat în mod propriu „arborele vieţei”.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX recunoştea o acţiune depurativă accentuată pentru coaja de mesteacăn, datorită cantităţii de camfor şi betulină conţinute, producând astfel o stimulare a schimburilor de substanţe organice şi o întinerire. Unii medici considerau frunzele un excelent mijloc de tratare a problemelor metabolice şi diatezelor urice care se manifestă prin gută, reumatism, inflamaţii articulare dureroase, nefrite cronice, hidropizii.
Ceaiul din frunze de mesteacăn ajută la eliminarea acidului uric ajutând astfel în stările gutoase şi în erupţiile cutanate; rezultate bune s-au obţinut cu ceaiul de frunze de mesteacăn în bolile de rinichi şi litiaza urinară.
Tradiţia populară mai foloseşte mustul de mesteacăn, cu gust acrişor şi plăcut, ca un leac puternic contra colicilor, durerilor renale şi calculoase, purificator al sângelui fiind şi o bună băutură răcoritoare.
Prin distilarea uscată a lemnului de mesteacăn se obţine un gudron utilizat în dermatologie.
Proprietăţile frunzelor se datorează conţinutului în flavone, saponine, tanin, triterpene şi ce imprimă acestora efectele diuretice indicate pentru bolnavii cardiorenali cărora le reduce edemele şi albuminuria, favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Mai posedă proprietăţi antimicrobiene şi antireumatice. Scoarţa de mesteacăn se utilizează pentru tratamentul dermatitelor şi îngrijirea părului.
Recent, într-un studiu realizat pe şobolani, un extract etanolic din frunzele de mesteacăn au arătat activitate gastroprotectoare.
În cazul unei mobilităţii articulare reduse asociate cu disconfort, vă recomandăm să reduceţi cât mai mult posibil din alimentaţie consumul de carne, pâine albă, produse de patiserie, zahăr alb. Este bine să consumaţi fructe şi în special citrice, oleaginoase (nuci, ulei de măsline, ulei de cânepă), legume (varză, sucul de cartof crud, hreanul), grâu încolţit. Faceţi băi fierbinţi, saună şi masaj uscat.
Pentru evitarea acumulării acidului uric în organism, regimul alimentar constă în reducerea cantităţii de alimente uricogene, în primul rând proteine animale (carnea, peştele gras, brânzeturile, ouăle) şi a unor legume (fasolea uscată, lintea), oleaginoase, ciocolată, cacao, sare, alcool. Recomandăm consumul de alimente care duc la alcalinizarea urinei (fructe, legume, lactate slabe, pâine şi cereale, ceaiuri medicinale diuretice). În cantitate moderată (o porţie pe zi) se pot consuma ciuperci, conopidă, mazăre verde, spanac, cereale integrale, soia. Consumaţi zilnic cel puţin 2 litri de apă pentru a stimula eliminarea deşeurilor metabolice şi a toxinelor (de preferinţă apă alcalină).
