Canticer Plus 120cps Heshoutang

Canticer Plus 120cps Heshoutang

Canticer Plus reprezinta cea mai noua si revolutionara formula japoneza realizata de laboratoarele Heshoutang, dedicata persoanelor cu stadii avansate de cancer.

Beneficii:
-Formula noua Canticer Plus ajuta la o distrugere mai rapida a celulelor bolnave din organism astfel incat recuperarea pacientilor sa fie mai rapida.
-Formule de tipul Canticer sau Canticer Plus au fost studiate intens si imbunatatite de-a lungul anilor astfel incat acestea sa ajute tot mai mult corpul sa se vindece in ritmul sau.
-Canticer Plus prin formula sa concentrata ajuta mai  mult la distrugerea celulelor canceroase din organism si previne formarea metastazelor.
-Mai mult, Canticer Plus ajuta de asemenea si la evitarea sau ameliorarea complicatiilor aduse de aceasta afectiune cum ar fi  afectiunile hepatice sau cardiovasculare.
-Canticer Plus beneficiaza de atestate internationale, este probat FDA si este demonstrat stiintific si clinic ca stimuleaza cresterea numarului celulelor limfatice pe perioada administrarii.
-Canticer Plus  are capcacitatea prin formula sa inovatoare sa restabileasca functiile normale ale organismului, sa previna complicatiile ce pot aparea odata cu diagnosticarea acestei afectiuni, si mai mult ajuta la prevenirea formarii metastazelor.
-In acelasi timp, Canticer Plus ajuta la revitalizarea intregului organism mai ales daca pacientul a urmat terapii complementare care l-au slabit (tratamente clasice sau tratamente medicamentoase puternice).

Compozitie:
–Turita Mare – Agrimonia Eupatria,
–Salvia Miltiorrhiza,
–Astragalus Membranaceus,
–Panax Notoginseng,
–Radacina de Ginseng American – Panax Quinquefolium,
–Radacina de Lemn-Dulce – Glycyrrhiza Glabra,

Administrare:
Numai pentru adulti.
Cate 3 capsule de 3 ori pe zi, inainte de mesele principale ale zilei.
Pentru un program mai complex puteti administra in prima luna Canticer si incepand din a doaua luna Canticer Plus. Cu Canticer Plus veti observa primele efecte inca de la inceputul administrarii prin revigorarea organismului, calitatea somnului va fi mai buna si va veti putea odihni mai bine, astfel organsimul incepe sa se refaca si sa lupte mai bine cu aceasta afectiune. Canticer Plus va va ajuta in ameliorarea durerilor si senzatiilor de discomfort inca de la inceputul administrarii. Alte efecte care se pot observa de la inceperea administrarii Canticer Plus sunt reglarea si stabilizarea glicemiei si a tensiunii.

Atentionari:
Pe perioada administrarii Canticer Plus incercati sa adoptati o dieta mai sanatoasa astfel incat sa ajutati si mai mult organismul sa se refaca si sa se vada si rezultatele mai repede in cadrul analizelor efectuate periodic.
Pe perioada administrarii Canticer Plus incercati sa reduceti consumul de sare, condimente picante sau mancaruri iuti. Incercati de asemena sa va odihniti mai mult si sa mancati regulat si sanatos. Ganditi pozitiv si acceptati sustinerea familiei. Canticer Plus este foarte eficient in cancerul de orice tip si are un rol importanta in pretejarea ficatului, prostatet, colonului, plamanilor, stomacului si va ajuta la o recuperare mai rapida dupa administrarea tratamentelor clasice.

Rolul componentelor:
Turiţa-mare (Agrimonia eupatoria) este o plantă cu istorie veche în medicina naturistă. De-a lungul secolelor, a fost văzută ca un panaceu, iar poetul englez Michael Drayton este doar unul dintre cei care i-au remarcat puterile vindecătoare, numind-o „planta care tratează tot”.
În Grecia Antică, turiţa-mare era folosită pentru tratarea tuturor problemelor ochilor, împotriva diareii şi a altor afecţiuni ale organelor interne, cum ar fi vezica urinară, ficatul sau rinichii.
În alte societăţi, precum cea anglo-saxonă, din seminţele şi frunzele de turiţă-mare se preparau soluţii care se foloseau pentru vindecarea unei game foarte extinse de răni. Astăzi, englezii folosesc această plantă în special pentru a trata „piciorul de atlet”, o boală dermatologică ce este cauzată de o ciupercă şi care afectează laba piciorului. Pentru aceasta trebuie să staţi în fiecare seară, timp de trei săptămâni, cu picioarele într-un lighean în care aţi pus infuzie de turiţă-mare. După 20 de minute ştergeţi pielea şi lăsaţi să se usuce natural înainte de a vă pune ciorapi.
Planta a fost şi este folosită intens ca remediu şi pe continentul american, în SUA şi în Canada, pentru a vindeca tot felul de afecţiuni ale pielii. De asemenea, este şi astăzi un remediu bun în tratarea tusei persistente şi a diverselor afecţiuni de natură ginecologică. Americanii au mai utilizat turiţa-mare pentru a vindeca diverse răni, pentru că planta are proprietatea de a opri sângerarea şi de a preveni formarea de cheaguri.
Turiţa-mare are un gust amărui şi acţionează ca un astringent, motiv pentru care este folosită şi în caz de diaree. Un tonic preparat din această plantă ajută digestia şi întăreşte sistemul digestiv.
În combinaţie cu mătasea de porumb, turiţa-mare se foloseşte pentru tratarea cistitelor şi a problemelor legate de incontinenţa urinară. Această combinaţie s-a dovedit de succes şi în tratarea pietrelor la rinichi, dar şi a reumatismului sau a artritei.
Planta are calităţi care o recomandă ca un bun antiinflamator în cazul problemelor ce afectează cavitatea bucală şi gâtul. Cei care îşi folosesc foarte mult vocea pot face gargară cu acest ceai, pentru a-şi curăţa şi tonifia sistemul respirator, pentru că planta grăbeşte vindecarea inflamaţiilor.
Frunzele plantei sunt excelente în tratarea anemiei, dar şi a bolilor care afectează splina. În cazul acestor afecţiuni, este indicat un tratament cu trei căni cu infuzie de turiţă-mare, zilnic, timp de trei săptămâni.
Potrivit medicului naturist Werner Schierbaum, fiecare persoană ar trebui să facă măcar de două ori pe an o baie cu infuzie de turiţă-mare, iar copiii afectaţi de scrofuloză ar trebui să facă acest lucru zilnic. Pentru o baie se folosesc 200 g de plantă.
„O cană cu ceai de turiţă-mare, băută de trei ori pe zi, reprezintă un remediu pentru cordul mărit, pentru stomac şi plămâni, dar şi pentru rinichi şi vezica urinară dacă îl beţi pe perioade îndelungate”, mai susţine doctorul Schierbaum. Infuzia se prepară astfel: peste o linguriţă cu plantă se pune o cană cu apă clocotită. Se acoperă timp de câteva minute, se lasă la răcit şi apoi se strecoară.
Această plantă poate fi folosită şi la prepararea unei băuturi răcoritoare: peste câteva frunze proaspete şi zdrobite turnaţi o cană cu apă fierbinte si acoperiti.

Salvia a prezentat o mare importanţă de-a lungul istoriei, atât pentru proprietăţile sale culinare cât şi pentru cele medicinale.
Planta era denumită uneori Salvia salvatrix (Salvia salvatoare).
Denumirea latinească Salvia, care înseamnă înţelept, provine de la credinţa că planta avea proprietatea de a îmbunătăţi memoria. Salvia are multe proprietăţi care i-au fost atribuite în mai multe culturi, de exemplu romanii credeau că ea poate conferi imortalitate.
Se spune că grecii şi romanii au preţuit foarte mult numeroasele proprietăţi vindecătoare ale salviei. Romanii o tratau ca sacră şi au creat o ceremonie specială în vederea colectării ei. Ambele civilizaţii au utilizat-o ca şi conservant pentru carne, o tradiţie care a continuat până la introducerea metodelor de congelare.
Tot romanii au fost aceia care dus-o în Britania şi, după ce a fost valorificată timp de secole în această ţară pentru proprietăţile sale antibacteriene, în perioada Tudorilor a început utilizarea sa în domeniul culinar.
Din vremea anticilor până în Evul Mediu a circulat un proverb latinesc – Cur moriatur homo cui Salvia crescit in horto? (Cum să moară un om dacă îi creşte salvie în grădină?).
În China, un proverb asemănător spunea: „Cum poate un om îmbătrâni, când are salvie în grădina sa?”
Este scris că „dorinţa salviei este de a face oamenii nemuritori”, iar de-a lungul istoriei au fost relatate puterile sale legendare de a aduce longevitatea.
Medicii arabi din secolul al X-lea credeau că salvia aduce importalitatea, în timp ce în secolul XIV europenii o utilizau pentru a se proteja de vrăji. Cerinţa de salvie era atât de mare în China în perioada secolului XVII, încât se spune că chinezii ofereau la schimb danezilor trei lăzi de frunze de ceai verde pentru o ladă de frunze de salvie.
În districtul Jura din Franţa, în Franche-Comte, se considera că planta atenuează durerea, atât pe cea fizică, cât şi pe cea mentală. Un vechi text francez spunea: „Salvia ajută nervii şi prin puterile sale paralizia este vindecată şi febra pusă pe fugă”.
John Gerarde (botanist şi herbalist englez, 1545 – 1611 | 1612) spunea: „Salvia este deosebit de bună pentru cap şi creier, ea învie simţurile şi memoria, întăreşte tendoanele, readuce sănătatea la cei care au suferit de paralizie, şi ia tremurul membrelor”. El a împărtăşit credinţa populară că planta era eficace împotriva muşcăturilor de şarpe, şi spunea: „Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de utilitatea Sage Ale, dacă este făcut aşa cum trebuie, cu salvie, vindecea (Betonica), Scabiosa, Nardostachys, Asperula şi seminţe de fenicul”.
Pepys (n.1633 – d.1703, membru în Parlamentul Englez, renumit pentru jurnalul ţinut) în jurnalul său spunea: „Între Gosport şi Southampton am observat un mic cimitir în care se obişnuia să se pună pe fiecare mormânt salvie”.
O veche tradiţie recomandă plantarea vârnaţului alături de salvie, ţinând astfel la distanţă broaştele râioase faţă de plantele utile. Se spunea că dacă salvia se usucă într-o grădină, proprietarului îi vor merge prost afacerile, altă tradiţie spunea că soţia stabileşte regulile atunci când salvia creşte viguroasă în grădină.
În Farmacopeea Statelor Unite, frunzele sunt încă prescrise oficial, aşa cum au fost şi în Farmacopeea Londoneză, dar în Europa în general, salvia este acum neglijată de către medici, chiar dacă este încă utilizată în medicina „domestică”.
Terapeuţii au utilizat această plantă pentru a calma leziunile pielii. Se mai ştie că salvia are şi efect antiseptic uşor. Este benefică pentru păr, dând volum, fiind un balsam natural şi întărind foliculul pilos în timp ce curăţă la rădăcină. Interesant, s-a găsit de asemenea că salvia conţine un procent moderat de estrogen natural, substanţă care a fost folosită mai târziu în scop medicinal în doze mici pentru normalizarea menstrelor şi reducerea simptomelor menopauzei.
Medicina românească de la începutul secolului XX, atribuie salviei acţiune stimulentă generală, tonifiantă, antisudorală, anticatarală, calmantă a sistemului nervos, cardiotonică. Medicina populară o întrebuinţa îndeosebi ca ceai, pentru toate aceste efecte ale ei, precum şi în cazuri de stomatite şi gingivite grave cu sângerări, contra bolilor de gât, ori încă în comprese şi pentru spălarea rănilor purulente şi ulceraţiilor.
În British Herbal Pharmacopoeia (1971-1983) salvia este recomandată în dispepsie cu flatulenţă, hiperhidroză, faringite, uvulite, stomatite, gingivite, glosite. Monografia Comisiei E o recomandă intern în caz de probleme dispeptice şi transpiraţie excesivă, iar extern în inflamaţii ale mucoasei orale şi faringiene.
Stima cu care salvia a fost privită, nu s-a diminuat. În anul 2001, Asociaţia Internaţională a Plantelor i-a acordat salviei titlul de „Planta anului”.
Ceea ce culturile vechi ştiau din experienţă, şi anume că salvia poate reduce procesele de alterare, este acum demonstrat de oamenii de ştiinţă, care au reuţit izolarea a numeroase terpene cu capacitate antioxidantă.
Compuşii caracteristici din salvie cărora li se atribuie utilizările sale tradiţionale sunt uleiul volatil şi taninurile.
Efectele antioxidant şi antiseptic au fost demonstrate în studii in vitro, iar efectul antihiperhidrotic a fost deja demonstrat şi la oameni.
Un studiu publicat în 2013 arată implicarea flavonoidelor estrogenice dintr-un extract etanolic din Salvia officinalis, în reducerea bufeurilor ce apar la manopauză.

Astragalus este o plantă perenă din familia Fabaceae nativă în partea de Nord-Est a Chinei, în zonele Mongoliei şi Coreei, înaltă de 40-90 cm, cu tulpina acoperită cu peri, cu frunze cu 12-18 perechi de foliole. Partea medicinală din plantă o constituie rădăcina, recoltată de obicei de la plantele în vârstă de 4 ani.
Este una din cele 50 plante fundamentale utilizate în medicina tradiţională chineză. Shen nung, fondatorul fitoterapiei chineze, a clasificat astragalusul în tratatul său clasic Shen Nung Pen Tsao Ching (circa anul 100 D.H.) ca plantă superioară. Denumirea sa chinezească, huang qi, se traduce prin „lider galben”, făcând referire la culoarea galbenă a rădăcinii şi la statutul său de una din cele mai importante plante tonice.
Medicina tradiţională chineză a folosit planta pentru ameliorarea transpiraţiilor nocturne, deficienţei de chi (caracterizată prin stări oboseală, slăbiciune, şi lipsa poftei de mâncare), şi în diaree. Astragalusul a înregistrat în China o îndelungată istorie de utilizare pentru „întărirea chi-ului”, sau cum am înţelege noi, a sistemului imunitar, ca tonic puternic pentru ridicarea nivelului energetic, fiind implicat şi ca diuretic eficient, vasodilatator şi ca tratament în infecţiile respiratorii. Adesea este folosit în combinaţie cu alte plante pentru a întări rezistenţa organismului la boli.
Este considerată o plantă adaptogenă, susţinând astfel organismul împotriva diverşilor factori de stres, incluzând stresul fizic, mental sau stresul emoţional.
Rădăcina plantei conţine polizaharide, asparagină, fitosteroli, colină, betaină, acid linoleic.
Astragalus mai conţine substanţe antioxidante ajutând la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ, dar în principal este folosit pentru a proteja şi susţine sistemul imunitar, în prevenirea răcelilor şi altor infecţii ale tractului respirator superior, pentru reducerea tensiunii sangvine, în tratamentul diabetului, şi pentru protejarea ficatului.
Astragalus prezintă şi proprietăţi antiinflamatoare şi antibacteriene, fiind astfel utilizat uneori aplicat pe piele pentru îngrijirea rănilor.
Studiile realizate au demonstrat proprietăţi antivirale şi de stimulare a sistemului imunitar, susţinând astfel utilizarea sa pentru prevenirea răcelilor. Cercetătorii din Statele Unite au arătat că astragalus poate deveni un posibil tratament pentru pacienţii ai căror sistem imunitar a fost afectat de radio- sau chimioterapie. În aceste studii, suplimentele cu astragalus au părut să ajute pacienţii să se recupereze mai rapid şi să le prelungească de asemenea durata de viaţă.
Studii recente realizate în China sugerează că astragalus, datorită proprietăţilor antioxidante, poate ajuta persoanele cu forme severe de afecţiuni cardiace, ameliorând simptomele acestora, reducând nivelele de colesterol şi îmbunătăţind funcţionarea inimii.

Lemnul dulce este produsul vegetal constituit din rădăcinile și stolonii speciei Glycyrrhiza glabra, denumită popular și iarbă dulce, rădăcină dulce. Este o plantă folosită din timpuri străvechi, de exemplu în mormântul lui tutankhamen s-au descoperit cantități mari de lemn dulce împreună cu bijuterii fabuloase și artefacte. Soldații romani mestecau rădăcina pentru a-și potoli setea în marșurile lungi. După căderea Imperiului roman, secretele despre utilizarea licviriției au fost ținute de călugări, cei care au descins creșterea ei în Anglia.
Lemnul dulce poate atinge înălțimea de 1,5 metri. Frunzele sunt lungi, rotunjite. Florile sunt așezate în formă de ciorchine, sunt mici ca dimensiune, de culoare violet deschis. Fructul este o păstaie dreaptă de culoare brună, cu semințe în interior. Rădăcina este groasă, compusă din mai mulți rizomi de culoare galbenă și gust dulce.
În scop medicinal se utilizează rizomul și rădăcinile, de la plantele de trei ani, recoltate toamna și uscate la soare. Se pare că utilizarea în scop terapeutic rădăcinilor de lemn dulce a fost adoptată de greci prin preluare de la sciți, acestea fiind recomandate în tratamentul astmului, al tusei uscate și a afecțiunilor pectorale. Lemnul dulce conține mucilagii, proteine, lipide, substanțe minerale, vitamine (acid ascorbic, niacina, acid nicotinic, riboflavina, tiamina), glicirizina, steroli, flavone, taninuri, enzime, estrogeni. Prezența în produsul vegetal a unei mari cantități de mucilag face ca extractul apos să calmeze iritațiile mucoaselor căilor respiratorii și totodată este un bun expectorant deoarece determină o creștere a secrețiilor bronșice. Acțiunii antiinflamatoare și gastroprotectoare dezvoltate de glicirizină, se adaugă și efectul spasmolitic comparabil cu al papaverinei.
Datorită gustului său extrem de dulce, rădăcina ca atare sau diversele tipuri de extracte realizate au fost utilizate ca edulcoranți în industria dulciurilor sau a băuturilor din cele mai vechi timpuri, precum și în gastronomie. În 2012 a fost aleasă ca planta medicinală a anului iar cercetători ai geneticii moleculare din berlin au descoperit că rădăcina de lemn dulce conține substanțe (amorfrutins) care scad nivelul zahărului din sânge, un efect antidiabetic. Acest fapt vine în consolidarea ipotezei conform căreia alimentele îndulcite cu licviriția pot fi consumate și de diabetici.