Calmotusin 60 cpr Dacia Plant

Calmotusin 60 cpr Dacia Plant

Proprietăți:

Pentru decongestionarea căilor respiratorii, ușurând astfel respirația.

- normalizarea secrețiilor bronșice;

- decongestionarea tractului respirator;

- menținerea sănătății faringelui, laringelui, traheei și bronhiilor.

Acțiuni:

Antitusiv, fluidifiant al secrețiilor bronhice, expectorant, secretolitic (produce scăderea secrețiilor), bronhodilatator, antiinflamator, analgezic, antispastic, decongestionant al căilor respiratorii, calmant, antimicrobian.

Indicații:

Se utilizează ca și adjuvant în: tuse de diverse etiologii cu caracter uscat (tuse uscată) sau umed (tuse productivă), bronșite acute și cronice, traheite, traheobronșite, laringite, faringite, amigdalite, pneumonii, astm bronșic, bronșite astmatiforme, catar bronșic, viroze respiratorii și stări gripale.

Ingrediente:

Plante și produse apicole: ciuboțica-cucului (25mg), lemn-dulce (25mg), ghimbir (15mg), propolis- extract 2:1 (15mg), ulei esențial de mentă (12mg), ulei esențial de eucalipt (6mg), ulei esențial de pin (6mg), ulei esențial de cimbru (1mg), ulei esențial de roiniță (1mg).

Ingrediente inactive: zahăr compresibil, celuloza microcristalină, ștearat de magneziu, aerosil.

Mod de administrare:

Copii între 5 și 15 ani: câte 1 comprimat de 3-4 ori pe zi.

Adulți și tineri peste 15 ani: câte 1 comprimat la fiecare 2-3 ore.

Comprimatele se sug imediat după masă, după care nu se consumă nimic timp de 30 minute.

Efecte adverse:

Pot apărea reacții alergice.

Contraindicații:

Diabet zaharat, sarcina, alăptare, alergie la propolis sau la oricare dintre componentele produsului.

Rolul componentelor:

Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă care creşte în Europa de Sud şi în Orient, pe teren nisipos. Denumirea de “ lemn dulce” derivă din grecescul “ glykys” care înseamnă “ dulce “ şi “rhiza”care înseamnă “ rădăcină”. Se foloseşte rădăcina, din care se extrage o sevă dulce-amăruie, cu numeroase calităţi terapeutice. Recoltarea se face în septembrie-octombrie, când planta este în fază de repaus şi se usucă la soare. Planta trebuie să aibe cel puţin 3 ani.

Rădăcina conţine mult ulei şi sare esenţială, acestea conferindu-i proprietăţi de regenerare a celulelor, protectoare a mucoaselor iritate şi de a uşura absorbţia altor medicamente.

Are efect antispastic, antitusiv, expectorant, depurativ, antiinflamator şi revigorant.

Este folosită cu eficienţă şi în medicina veterinară ca antitusiv şi pentru îmbunătăţirea tonusului muscular şi ameliorarea alergiilor.

În uz extern, frunzele proaspete au proprietăţi cicatrizante şi antibacteriene, iar mestecarea rădăcinii calmează inflamaţia şi iritaţia cavităţii bucale, ameliorează răguşeala şi mirosul respiraţiei.

Se recomandă în tratarea gastritelor şi ulcerului gastro-duodenal, anginelor, faringitelor, bronşitelor, tusei iritative, tabagice, afecţiunilor reumatismale şi dermatitelor.

Nu se recomandă persoanelor hipertensive, celor cu diabet zaharat, femeilor însărcinate şi celor care alăptează, deoarece acidul glicirizic pe care îl conţine provoacă hipertensiune, edeme prin retenţie hidrică, cefalee- deci durere de cap- şi astenie.

Ghimbirul este o specie originară din Asia tropicală; perenă, cu rizom cărnos, ramificat ca o mână cu degete, cu tulpini aeriene ierboase ce se reînnoiesc anual, unele fiind înalte cu frunze, altele scurte, reproducătoare, purtând florile.Denumirea provine de la grecescul zingiber, cuvânt de origine sanscrită.Plantă medicinală cunoscută din vechime, ghimbirul a fost utilizat ca remediu în medicina tradiţională chineză şi indiană de mai bine de 2500 de ani. În medicina Ayurvedică a fost folosit ca remediu natural carminativ, anti-colitic, pentru stimularea digestiei, pentru hemoroizi, boli cronice ale pielii, obezitate şi sângerări anormale după naştere. În Medicina Tradiţională Chineză a fost şi este recomandat în balonare, tuse, vomă, diaree şi reumatism.În Europa ghimbirul a fost menţionat în secolul I de către medicul grec Dioscorides, pentru proprietăţile sale digestive, pentru stimularea intestinală şi ca util pentru stomac. Din jurul anilor 1100 a fost utilizat în toate ţările europene. În lucrările medicale europene vechi, scrise de Harpestreng cca.1200, Lonicerus 1564, Matthiolus 1626, Bentley şi Trimen 1880, ghimbirul este descris ca util pentru stimularea apetitului şi a digestiei, pentru intestin şi pentru infecţii bucale şi gingivale. Monografiile ghimbirului au fost şi încă sunt parte din majoritatea farmacopeelor europene şi non-europene [Imbesi 1964; Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005; Farmacopeea Ayurvedică Indiană; Farmacopeea Indiană 2007] şi bineînţeles din Farmacopeea Europeană 7. Farmacopeea Chineză recomandă ghimbirul în senzaţii de rece, vomă şi diaree însoţite de extremităţi reci şi puls slab; pentru dispnee şi tuse cu expectoraţie abundentă.Rădăcina de ghimbir conţine ulei esenţial cu peste 100 de compuşi identificaţi, în principal compuşi terpenoidici. Principiile responsabile de gustul picant, sau constituenţii non-volatili, ai ghimbirului, sunt considerate responsabile pentru proprietăţile aromatice ale acestuia, şi pentru activitatea farmacologică. Printre acestea: gingerolii, shagaolii, gingerdione, paradol, vallinoide, galanali A şi B, şi zingerona. Alţi compuşi ai ghimbirului constau în carbohidraţi, grăsimi, minerale, oleorezine, vitamine, ceruri, enzime proteolitice. Rizomul de ghimbir conţine venilil-cetone pungente, incluzând (6)-gingerol şi (6)-paradol, pentru acestea raportându-se activitate puternic antiinflamatoare precum şi proprietăţi antitumorale.Pe lângă aceste proprietăţi bine cunoscute, datorită cărora găsim ghimbirul individual sau în combinaţii în produsele naturiste de la noi, acesta mai posedă proprietăţi antiemetice, antinociceptive, antitusive (siropuri de tuse), antioxidante, cardiotonice, imunomodulatoare şi chiar hipocolesterolemiante. Ghimbirul, fiind un agent termogenic, poate fi considerat ca agent funcţional pentru restaurarea unei balanţe energetice pozitive, şi ca urmare poate fi util în terapia naturistă a obezităţii.