Calciu + Vitamina D3 30 cps Fares

Asigură 100% necesarul zilnic de Calciu și Vitamina D3.
Se pot administra și femeilor însărcinate și celor care alăptează.

Beneficii:
-1 capsulă conţine 391 mg calciu, care asigură 48,8 % din VNR
-1 capsulă conţine 2,5 µg vitamina D, care asigură 50% din VNR
-Calciul este necesar pentru menţinerea sănătăţii sistemului osos şi pentru menţinerea sănătăţii dinţilor, iar vitamina D, contribuie, de asemenea, la aceasta;
-Vitamina D contribuie la absorbţia normală a calciului şi fosforului şi la menţinerea concentraţiilor normale de calciu în sânge;
-Calciul contribuie la funcţionarea normală a sistemului muscular;
-Vitamina D contribuie la menţinerea funcţiei normale a sistemului muscular;
-Vitamina D contribuie la funcţionarea normală a sistemului imunitar;
-Calciul contribuie la coagularea normală a sângelui;
-Calciul contribuie la metabolismul energetic normal;
-Calciul contribuie la o neurotransmisie normală;
-Calciul contribuie la funcţionarea normală a enzimelor digestive;
-Conține Calciu și Vitamina D3 din surse naturale.
-Asigură 100% necesarul zilnic de Calciu și Vitamina D3.
-Se pot administra și femeilor însărcinate și celor care alăptează.
-Calciul este necesar pentru menţinerea sănătăţii sistemului osos.
-Vitamina D contribuie la menţinerea concentraţiilor normale de calciu în sânge.

Compozitie:
-Lithothamnium calcareum cu min. 50% calciu 782 mg
-germeni de hrişcă (Fagopyri esculenti semen) standardizaţi în vitamina D3
(250 µg/g) 10 mg
-extract uscat de seminţe de susan (Sesami semen) standardizat în min. 1,6% calciu 8 mg

Lithothamnium calcareum este o specie marină care trăieşte în apele reci ale Atlanticului, făcând parte din grupul algelor roşii. Aceste alge extrag mineralele din apa sărată concentrându-le sub formă de carbonaţi. Talul algelor roşii devine atât de mineralizat încât ajunge în esenţă lipsit de substanţele caracteristice multor alge (fitole, agar, alginat, carageenan etc.). Astfel, corpul algelor roşii este foarte bogat în substanţe minerale, care se absorb foarte ușor în organism, așa cum demonstrează studiile de biodisponibilitate efectuate.

Hrişca pare să fi fost necunoscută grecilor şi romanilor din Antichitate. Creşte spontan în Nepal, China şi Siberia şi se presupune că a fost adusă în Europa la începutul secolului XVI din Asia de Nord. Potrivit unor autori, aceasta este menţionată într-o Biblie germană tipărită în 1522. Hrişca este o plantă erbacee ale cărei seminţe constituie un element important al hranei în unele părţi ale Asiei, unde planta are o istorie de cultivare care datează de cel puţin 1000 de ani. Sămânţa de hrişcă este considerată o hrană sănătoasă. Frunzele plantei sunt şi ele comestibile, prezentând câteva acţiuni medicinale tradiţionale.

Germenii de hrişcă folosiți în acest produs sunt cultivați controlat într-un mediu optim îmbogăţit cu vitamina D3, astfel încât plantele absorb cantitatea de care au nevoie, atingând concentrațiile optime din această vitamină.

Seminţele de susan sunt folosite ca aliment pe tot globul, fiind preparate în moduri foarte diverse şi apreciate pentru proprietăţile lor nutritive, ce se datorează bogăţiei de vitamine şi minerale din compoziţia lor, în special calciu, dar şi fier, fosfor şi potasiu.

Administrare:
2 capsule pe zi în timpul mesei.
Se fac cure de 1 – 3 luni sau conform recomandării specialistului.

ATENŢIONĂRI:
Nu se recomandă în caz de hipercalcemie, în hiperparatiroidism, litiază calcică, insuficienţă renală, hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

SARCINĂ ŞI ALĂPTARE:
Femeile însărcinate şi mamele care alăptează pot lua câte 1 capsulă de 3 ori pe zi timp de o lună. Cura se poate repeta după o pauză de o lună.

EFECTE SECUNDARE ŞI INTERACŢIUNI:
Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.

A se păstra la loc uscat şi la temperatura mediului ambiant.  Supliment alimentar.  A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic.  Produsul este un supliment alimentar şi nu trebuie să înlocuiască o dietă variată, echilibrată şi un stil de viaţă sănătos.
A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor.

Rolul componentelor:
Algă marină cunoscută şi sub sinonimul de Phymatolithon calcareum, de culoare roşie-violetă, din ordinul Corallinales, ramificată, calcaroasă, foarte variată ca formă şi dificil de identificat cu precizie; cele mai comune forme se aseamănă cu nişte coarne de cerb cu diametru neregulat. Aceste alge trăiesc în ape curate, la adâncimi de 0-25 m, ocazional 32 m, formând pături întinse de material viu şi mort, în special în zonele în care există curenţi sublitorali. Prezintă o distribuţie largă, abundentă, pe lângă coastele din jurul Oceanului Atlantic, în partea Europeană în zona Marii Britanii, Irlandei, Franţei.

Utilizarea algelor în unele zone ale globului datează din Neolitic, când acest lucru era comun de-a lungul coastelor Atlanticului. Reziduuri de alge au fost găsite în vetre în timpul excavaţiilor arheologice. Algele erau folosite pentru încălzire, ca suport pentru dormit, şi pe post de alimentaţie atât pentru om cât şi pentru vite în perioadele de foamete. Utilizările primare au evoluat, dar unele întrebuinţări tradiţionale sunt încă observate în unele zone de coastă, de exemplu, în Anglia, unde recoltarea algelor a avut un loc important în istoria populaţiilor din aceste zone, algele marine sunt folosite ca hrană pentru vite, şi pentru îmbunătăţirea solului.

Depunerile de alge sunt constituite în general din amestecuri de mai multe specii, cele mai întâlnite fiind Phymatolithon calcareum, Lithothamnion glaciale, Lithothamnion corallioides şi Lithophyllum fasciculatum. Proporţia în care aceste specii sunt prezente variază în limite foarte largi. Thallusul mort se poate acumula în perioade lungi de timp, formând depuneri consistente, unele fragmente moarte datând încă din perioada Holocenului (aprox. 11500 de ani în urmă). S-a determinat vechimea în unele zone de coastă ale Angliei, aceasta fiind de 2000 şi 4000 de ani, aceste depozite fiind denumite subfosile. În general depozitele subfosile sunt mult mai mari decât depunerile din materie vie, şi mult mai diverse ca şi compoziţie de specii.

Algele marine în general, iar cele coraline în special sunt bogate în săruri minerale, mai ales carbonaţi. Structura poroasă unică a scheletului lor furnizează o sursă de calciu cu asimilare ridicată ce conţine de asemenea nivele semnificative de oligoelemente. Aceste alge sunt atât de bogate în săruri încât uneori sunt lipsite de substanţe organice caracteristice altor alge (fitoli, agar, alginat sau carageenan). Corpul plin de minerale al algelor a început să fie utilizat în agricultură ca sursă de multiple elemente minerale de multă vreme. În ultimul timp, extractele bogate în minerale, incluse în multe produse, sunt folosite şi pentru consumul uman.

Recent, suplimentele alimentare pe bază de extract din alge coralifere au arătat în studii clinice că pot reduce durerea din timpul exerciţiilor la persoane cu osteoartrite, arătând de asemenea un efect de conservare a structurii oaselor la femelele de şobolan.

Plantă alimentară anuală, din familia Polygonaceae, cultivată pentru fructele sale comestibile, nucule trimuchiate, brune, care conţin amidon şi proteine.
În nord-vestul Europei hrişca este o cultură tipică din Evul Mediu târziu şi începutul Epocii Moderne. Centre ale culturilor de hrişcă erau situate în Olanda, Germania şi Polonia. În estul Europei unele înregistrări plasează hrişca în Epoca Fierului şi în Evul Mediu timpuriu.
Prima sursă scrisă din nordul Germaniei menţionează cultivarea plantei din 1380 încoace. Date istorice consistente arată că hrişca a fost introdusă în anii 1389/1390 în Olanda în cel puţin două zone: în Deventer pe râul IJssel în nordul Olandei şi în hinterlandul din Antwerpen în sudul Țărilor de Jos.  În secolul XVI istoricii din Ţările de Jos erau convinşi că hrişca era o „cultură nouă”; se spuneau mai multe poveşti în privinţa originii sale şi a felului în care aceasta a fost introdusă, cele mai multe menţionând faptul că a fost adusă de o persoană importantă din satul lor, al cărei mormânt încă se putea vedea încă în parohie. Data era situată undeva în jur de 1400-1450 iar originea undeva în Ţara Sfântă.
Analizând denumirea plantei în diferite limbi europene, au fost emise mai multe ipoteze, printre care, luând în considerare denumirile franceză, italiană şi spaniolă, aceea că hrişca vine de undeva de lângă Ţara Sfântă sau cel puţin din zona popoarelor islamice, sau ipotezele ne duc chiar în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, dar nu au existat izvoare scrise care să ateste cultivarea sa în aceste zone.
Problema introducerii plantei ca şi cultură este, de asemenea, şi de relevanţă arheologică. Nu este ceva neobişnuit ca în cadrul săpăturilor arheologice realizate în site-urile pentru Epoca Fierului, perioada Romană sau Evul Mediu Timpuriu să fie găsite fructe de hrişcă (carbonizate sau nu). Dar întotdeauna hrişca este puţină în comparaţie cu grânele obişnuite. Datele palinologice afirmă de asemenea că hrişca a fost prezentă tot timpul, dar în cantităţi mici, atât de mici încât s-a sugerat faptul că grăuncioarele de polen s-au scurs în jos în sol din straturile superioare ale acestuia datând  din Epoca Medievală. Dar aceste date atestă totuşi faptul că hrişca a existat aici ca buruiană,  nefiind adusă, ci doar devenind o plantă de cultură.
Analizele ADN efectuate începând din anii 1990, atestă specia Fagopyrum esculentum subsp. ancestralis ca ancestor sălbatic al plantei de hrişcă cunoscute astăzi, originea acesteia fiind undeva în provincia Yunnan din China.
În timpul secolelor XVII-XVIII hrişca a constituit o importantă sursă de hrană pentru oamenii săraci, având deci în acea perioadă şi o mare importanţă socială. Doar după introducerea fertilizatorilor artificiali cultura de hrişcă a început să se diminueze accentuat. Între 1879 şi 1930 a dispărut din câmp şi din statisticile oficiale.
În orice caz, hrişca a avut multiple întrebuinţări, acestea deosebindu-se de la ţară la ţară. Aşa cum se arată în unele texte chinezeşti antice de medicină, populaţia chineză a folosit la început hrişca sub formă de remediu mai degrabă decât ca hrană. În prezent ea este consumată doar în unele regiuni din China. Chiar dacă în Japonia a pătruns sub formă de remediu din China, aici a ajuns să fie treptat o plantă culinară, populară în cultură, devenind o componentă importantă a bucătăriei japoneze tradiționale.
În prezent, cultivatorii principali de hrişcă sunt Federaţia Rusă, Ukraina şi Kazakhstan, culturile furnizând fructul de hrişcă mult folosit ca hrană, făina obținută din acestea fiind utilizată la prepararea biscuiților, fulgilor, tăițeilor, plăcintelor etc. Calitatea lor nutritivă este dată de conținutul mare de proteine de o excelentă calitate bogate în aminoacidul esențial lizină, spre deosebire de cereale. Frunzele mici şi mugurii sunt folosite ca vegetale, florile şi frunzele verzi mai sunt folosite pentru extragerea rutinei utilizată în scop medicinal. Cultura produce o miere de foarte bună calitate.