Artro Curcumin95 60 cps Herbagetica
Este un antiinflamator articular, antireumatic, detoxifiant.
Artro Curcumin95 conține 7 extracte standardizate din cele mai renumite plante specializate în tratarea bolilor reumatismale și calmarea durerilor.
Contribuie la:
-reconstituirea țesuturilor cartilaginoase,
-refacerea articulațiilor,
-calmarea durerilor.
Boswellia serrata redă mobilitatea cartilajelor și articulațiilor și diminuează sensibilitatea dureroasă.
Gheara-Diavolului (Harpagophytum procumbens)este folosită pentru reducerea durerii la nivelul oaselor și articulațiilor.
Curcumin95 C3 complex (Curcuma longa) are efecte benefice în combatera artritei reumatoide si a bolilor reumatismale.
Salcie Albă (Salix alba) are proprietăţi antiinflamatoare şi analgezice și joacă un rol important în tratarea durerilor articulare, durerilor musculare, nevralgiilor.
Zeolitul este deosebit de eficient în detoxifierea și chelarea metalelor grele.
Produs notificat de Serviciul Naţional pentru Plante Medicinale Aromatice şi Produse ale Stupului Notificare seria AA nr. 8628/30.06.2015.
Compoziție per 1 capsulă:
Boswellia serrata extract standardizat cu 70% acizi boswellici - 58 mg
Gheara-diavolului (Harpagophytum procumbens) extract standardizat cu 2% harpagozide - 58 mg Cartilaj de Rechin standardizat cu 4% condroitină - 58 mg
Curcumin95 C3 Complex (Curcuma longa) extract standardizat cu 95% curcuminoide - 58 mg
Salcie (Salix alba) extract standardizat cu 25% salicină - 55 mg
Gheara-mâței (Uncaria tomentosa) pulbere - 58 mg
Tuf zeolitic mineralizat standardizat cu 83% clinoptilolit - 35 mg
Piper (Piper nigrum) extract standardizat cu 5% piperină - 10 mg.
Administrare: câte 1-3 capsule pe zi.
Precauții: A se administra cu prudență femeilor însărcinate sau care alăptează.
Contraindicaţii: Nu se administrează persoanelor alergice la pește sau celor cu sensibilitate la oricare dintre componenţii produsului. Produsul conţine un ingredient cu potenţial alergenic (cartilaj de rechin).
Rolul componentelor:
Curcuma longa L - Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.
Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.
În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.
Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.
Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.
Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.
Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.
Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.
Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.
Ghiara Diavolului este o plantă perenă din familia Pedaliaceae, creşte spontan în deşertul Kalahari şi în regiunea Namibiei, Botswanei şi Africii de Sud, cu tulpina târâtoare, cu ramuri radiare, frunze opuse, flori mari de 4-6 cm, solitare, tubuloase, cu corola lobată, roşie-violacee, iar fructul o capsulă lignificată terminată printr-o coroană de ţepi curbaţi şi ascuţiţi. De la plantă, în scopuri fitoterapeutice, se foloseşte rădăcina.
Denumirea generică Harpagophytum derivă din forma fructului care aminteşte de un cârlig, având formă de ancoră, în greceşte harpagos. Denumirea de ghiara diavolului provine tot de la cârligele ascuţite ale fructelor, care se agaţă în blana animalelor, astfel răspândindu-se, dar cauzându-le acestora uneori leziuni. Originară în Africa, a fost folosită aici ca plantă medicinală pentru tratarea indigestiei, ca laxativ, pentru probleme asociate sângelui, febră, pentru calmarea durerilor specifice naşterii, de asemenea pentru tratarea rănilor, inflamaţiilor şi furunculelor. Cunoaşterea modernă a implicaţiilor medicinale ale plantei merge în trecutul recent, când soldatul german colonial, ulterior stabilit fermier în Namibia, G. H. Menhert a învăţat despre această plantă de la un vindecător local, în timpul revoltelor Herrero şi Hottentot în 1904 şi 1906. Planta a fost introdusă în Europa pentru prima dată în 1953 de către O. H. Volk şi a fost folosită în special pentru tratarea afecţiunilor metabolice. Oamenii de ştiinţă au stabilit curând că planta este eficientă în artrite.
În anii 1970, „rădăcina africană pentru reumatism” a suferit o reală explozie în Europa, mai ales în Elveţia, iar cererea pentru această rădăcină a crescând continuu. De atunci, ghiara diavolului şi-a câştigat o poziţie fermă în lumea fitoterapiei. Compoziţia chimică a plantei în prezent este bine documentată. Constituenţii de tip iridoid sunt consideraţi responsabili pentru bine cunoscuta acţiune antiinflamatoare a ghiarei diavolului.
Multe studii cu extracte standardizate în harpagozidă au raportat superioritatea faţă de placebo în unele aspecte caracteristice durerilor de spate şi afecţiunilor reumatismale. Pe lângă harpagozidă rădăcina de ghiara diavolului mai conţine oze simple, stachioza, fitosteroli liberi şi glicozidaţi, triterpene, flavone, acizi fenolici, dar principiile active importante sunt cinsiderate iridoidele (harpagozida şi harpagida).
Extractele din rădăcina de ghiara diavolului ameliorează artrozele, sunt lipsite de toxicitate şi se recomandă în afecţiuni reumatologice benigne, în administrare orală sau locală în manifestări articulare dureroase.
Salcia, este primul copac de la noi care înfrunzeşte primăvara şi care se adaptează uşor la orice tip de schimbări de temperatură, creşte în locuri umede, pe malul apelor, în lunci, la câmpie şi deal, dar şi în parcurile din oraşe. Este un arbore foios, cu rădăcina trasantă, puternică. Florile sunt galben verzui și apar odată cu frunzele. Salcia înflorește în martie-aprilie şi are o longevitate de 80-100 de ani.
De la salcie, în scop terapeutic se foloseşte scoarţa de pe ramurile tinere, de doi, trei ani. Folosită de mii de ani pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor, dezinteriei şi febrei, scoarţa de salcie albă a devenit importantă în urmă cu peste o sută de ani, când i-au fost descoperite şi au fost izolate principalele substanţe active care îi conferă calitatea de medicament naturist, şi anume salicina, nimic altceva decât aspirina naturală. Aceasta are efecte tonice, antiseptice şi antiinflamatoare, sedative, astringente şi antireumatismale şi poate fi folosită cu succes în tratarea artritei, artozei şi puseelor reumatismale, în tendinită, gută şi sciatică.
Leacurile pe baza de salcie sunt contraindicate in boli renale, dermatite de contact, astm bronsic. Supradozajul poate, de asemenea, provoca toxiinfectii.
Frumoasa, romantica, visatoare, tremuratoare, salcia este unul din copacii folositi cu suces in silvoterapie, terapia cu copaci.
Gheara-mâţei este o plantă agăţătoare gigantă, originară din Amazon şi din alte părti tropicale ale Americii Centrale şi de Sud. Cu spinii săi în formă de cârlig, care i-au inspirat numele, atingând 2,5 cm lungime, gheara-mâtei se agaţă de alte plante. A fost folosită în fitoterapie în multe zone de origine, mai ales în Peru, unde este utilizată de peste 2 000 de ani.
În scop medicinal se foloseşte scoarţa, care este folosită la prepararea de tincturi, tablete şi capsule. În mod traditional, se foloseste şi ca decoct.
Printre compuşii activi ai plantei se numără alcaloizii oxindolici, proantocianidinele, glicozidele, polifenolii, taninii şi sterolii precum betasitosterolul, stigmasterolul şi compesterolul.
Preparatele pe bază de gheara-mâţei stimulează funcţia sistemului imun, tratează dizenteria, diareea, sindromul de oboseală cronică şi are potenţial de vindecare în cazurile de cancer. De asemenea, exista dovezi ştiinţifice că planta va putea juca pe viitor un rol important în tratamentul SIDA. În plus, gheara-mâţei este eficientă în tratamentul alergiilor (astm) şi al afecţiunilor inflamatorii (artrită, reumatismul,ulcerul gastric, bolile inflamatorii cutanate şi inflamaţiile tractului genito-urinar cronice).
Unele persoane au parte de efecte secundare precum diareea şi indigestia după administrarea plantei. Simptomele dispar, de obicei, după 10 zile, dar este bine sa întrerupeti consumul de gheara-mâtei dacă apar.
Gheara-mâtei are proprietati antifertilizante şi nu trebuie administrată dacă încercaţi să concepeţi, dacă sunteţi însarcinată sau dacă alăptaţi.
A nu se administra copiilor sub 3 ani.
A nu se folosi simultan cu alte medicamente, mai ales imunosupresoare, anticoagulante (care subtiază sângele) şi antihipertensive.
S-a semnalat o reacţie alergică severă faţă de gheara - mâtei, la un pacient cu boala autoimună care urma un tratament cu mai multe tipuri de medicamente.
Un varf de piper negru, se adauga la aproape orice fel de reteta culinara. Folosit in trecut ca moneda de schimb si oferit zeilor drept jertfa, piperul este unul din cele mai populare condimente si este disponibil pe tot parcursul anului.
Piperul negru este fructul plantei de piper, o vita lemnoasa fina care poate atinge 10 metri in lungime in zonele tropicale. In primii 3-4 ani, piperul apare ca o grupare de flori mici albe, apoi se dezvolta in fructele cunoscute sub numele de boabe de piper.
Acest condiment ofera organismului multe beneficii
-Piperul negru are efect antioxidant si antibacterian care promoveaza starea de sanatate a tractului digestiv. Acesta imbunatateste digestia si mentine sanatatea intestinala.
-Piperul negru are proprietati diaforetice si diuretice.
-Acesta stimuleaza descompunerea celulor grase, reduce continutul de grasimi mentinandu-va supli si oferindu-va energie.
-Este de ajutor in cazurile de tuse, raceli si amelioreaza simptomele sinuzitei.
-Extractele de piper sunt utile pentru persoanele care doresc sa renunte la fumat si diminueaza simptomele de sevraj.
-Un alcaloid ce se gaseste in piper si este numit piperina este responsabil cu amplificarea biodisponibilitatii unor substante nutritionale sau medicamente si are de asemenea, proprietati anti-cangerigene.
-Piperul negru poate ajuta la tratarea unor afectiuni ale pielii si reduce susceptibilitatea de a dezvolta cancer de piele, care este cauzat de expunerea in exces la radiatiile ultraviolete.
-Acest condiment lupta impotriva cariilor dentare si poate calma durerile de dinti.
-Poate fi folosit ca antidepresiv natural si incurajeaza absorbtia de substante nutritive cum ar fi seleniu, vitamina B, curcumina, si beta-caroten in toate tesuturile organismului, imbunatatind astfel starea generala de sanatate.
-Piperul negru ajuta la reducerea inflamatiilor si stimuleaza pofta de mancare, aspect important in cazul persoanelor anorexice si a persoanelor cu tulburari de alimentatie.
Piperul negru stimuleaza papilele gustative care trimit o comanda stomacului sa creasca secretia de acid clorhidric, imbunatatind astfel digestia. Acidul clorhidric este util pentru digestia proteinelor si a altor componente alimentare din stomac. Atunci cand in organism productia de acid clorhidric este insuficienta, produsele alimentare pot ramane o perioada mai lunga in stomac, ceea ce determina aparitia de arsuri sau indigestii sau pot ajunge in stomac unde servesc ca hrana pentru bacteriile intestinale nocive, ale caror activitati produc gaze, iritatii, diaree ori constipatie.
Piperul negru a fost de mult timp recunoscut ca un carminativ, o proprietate datorata probabil, efectului benefic asupra stimularii productiei de acid clorhidric. In plus, piperul negru are efect diaforetic si diuretic.Piperul negru are proprietati antioxidante impresionante si are efect antibacterian - un al mod in care acest minunat condiment ajuta la pastrarea starii de sanatate a tractului digestiv. Piperul negru va ajuta sa obtineti mai multe beneficii din alimente si chiar stimuleaza distrugerea celulelor de grasime, permitandu-va sa va pastrati greutatea dorita in timp ce va ofera energie pentru a arde grasimile.
