ACNEOGEL 50ML - Hofigal
Este antiacneic, antiseboreic, antiseptic, astringent si regenerator.
Beneficii:
-Antiacneic,
-Antiseboreic,
-Antiseptic,
-Astringent,
-Regenerator.
Compozitie:
-extracte de aloe si cimbru;
-ulei de catina;
-colagen;
-uleiuri esentiale de pin si lavanda;
-gel hidrosolubil pana la 100 grame.
Administrare:
Se aplica pe zonele afectate, prin masaj usor, dupa curatarea fetei.
Rolul componentelor:
Aloe Vera creşte în zonele cu climă blândă, unde temperaturile nu coboară pentru mult timp sub 0 grade şi poate fi recunoscută după frunzele cărnoase, în fomă de lance, care cresc direct din pământ, cu marginile în formă de dinte de fierăstrău.
În scopuri teraputice se folosesc atât seva cât şi gelul frunzelor de aloe vera, însă trebuie îndeplinită o condiţie esenţială, şi anume: frunzele se culeg abia când planta împlineşte 2-3 ani. Seva se scurge când se taie frunza, iar gelul provine din celulele bogate în mucilagiu din miezul frunzei.
Aloe conţine un complex de substanţe benefice, printre care aloina şi gelul de aloe. Aloina este un lichid galben-lăptos, situat imediat sub coaja frunzei şi care este folosit de mii de ani ca laxativ, sub formă de prafuri sau ca atare.
Gelul de aloe are proprietăţi antiinflamatorii, detoxifiante şi de stimulare a colagenului, fiind ideal în tratamentele cosmetice de întreţinere a pielii.
Gelul de aloe vera întăreşte sistemul imunitar şi are efecte antibiotice, antiinflamatorii şi antiseptice, care ajută la tratarea anumitor probleme ale pielii precum eczemele şi psoriazisul.
În acelaşi timp, un consum regulat de aloe normalizează tranzitul intestinal, promovând sănătatea sistemului digestiv, creşte absorbţia de proteine, ameliorează arsurile la stomac şi are efect calmant asupra gingiilor şi ţesuturilor bucale moi.
Planta de aloe este o sursă bogată de minerale precum calciu, sodiu, fier, potasiu, crom, magneziu, mangan, cupru si zinc, dar este şi printre puţinele surse vegetale de vitamina B12, A, B, C, E şi acid folic, care nu pot fi asimilate corespunzător doar prin alimentaţie.
Toţi aceşti nutrienţi ajută la menţinerea greutăţii corporale în limitele normale, împiedică îmbătrânirea celulară şi asigură necesarul zilnic de energie.
Cimbrul este un arbust peren, originar din sudul Europei, cu frunze sempervirescente, tulpină cu ramificaţii de la subsoara frunzelor formând tufe de 20-30 cm, cu frunze mici de 6-10 mm, şi flori violacee mici.
Denumirea ştiinţifică Thymus, atribuită în parte lui Theophrastus, secolul III Î.H, provine din grecescul thymos, reprezentând conceptul grecesc de cutezanţă, curaj. Unii spun că Thymus vine de la un alt cuvânt grecesc care înseamnă „spirit” sau „fum”.
În Grecia antică, cimbrul era la fel de popular ca şi astăzi, fiind folosit la fumigaţii în timpul sacrificiilor, în temple, şi la îmbăiere, grecii considerându-l o sursă de curaj.
Egiptenii utilizau uleiul de cimbru în procesul de îmbălsămare, şi se pare că acţiunea sa antiseptică era cunoscută de pe vremea sumerienilor.
Răspândirea cimbrului în Europa s-a datorat romanilor, aceştia utilizându-l pentru purificarea templelor şi a camerelor, evocând spiritul curajului, şi pentru aromatizarea brânzei şi a lichiorurilor. Asocierea plantei cu curajul a continuat până în Evul Mediu, când era oferit simbolic bărbaţilor care plecau la luptă.
O legendă spune că cimbrul era un ingredient esenţial într-o licoare magică ce permitea celui care o bea să vadă zânele.
Din secolul XVI uleiul de cimbru e fost folosit pentru proprietăţile sale antiseptice sub formă de spălături de gură şi în aplicaţii topice.
În anul 1997 a fost ales, de către Asociaţia Internaţională pentru Plantele Medicinale, planta medicinală a anului.
Cimbrul are acţiune antiseptică, coleretică, colagogă, antitusivă, antihelmintică, antifungică şi antipruriginoasă.
Acţiunile farmacologice documentate susţin multe întrebuinţări tradiţionale ale cimbrului, care au fost în principal atribuite uleiului volatil cu compuşi fenolici (timol şi carvacrol, împreună reprezentând cca. 70%) şi flavonoidelor.
Cimbrul este un antibiotic puternic, acţiunea antibiotică a uleiului volatil de cimbru fiind dovedită şi la noi prin realizarea de aromatograme (antibiograme realizate cu uleiuri volatile).
Tradiţional cimbrul este folosit în dispepsie, gastrite cronice, astm, diaree şi enuresis la copii, laringite, tonsilite (ca gargară), specific în pertusis şi bronşite, tuse şi catar al tractului respirator superior.
Unele studii au demonstrat efectele imunomodulatoare ale uleiului de cimbru, benefice în infecţii şi boli imunitare.
Studiile recente au demonstrat şi o acţiune de protejare a moleculei de ADN de leziunile induse prin oxidare (acţiune antioxidantă), şi un efect de reducere la femei a durerilor din perioada menstruaţiei (efect comparativ cu al ibuprofenului).
