Ulei Esential Bio Pentru Concentrare Sonnentor

Ulei Esential Bio Toate-s Bune -Pentru Concentrare Sonnentor

Beneficii:
-revigorant,
-echilibrant,
-îmbunătățește concentrarea
-amestec aromatic de uleiuri esențiale naturale 100% pure: portocale, lămâi, rozmarin și bergamotă.
-produs conform standardului Non-Alimentar al ABG (Austria Bio Garantie) din Agricultură Ecologică. certificată și controlată de ABG.

-portocale, lămâi, rozmarin și bergamotă.

Administrare:
Pentru Uz în Încăperi.

Atentionari:
Poate provoca o reacție alergică cutanată.
Cauzează iritarea pielii.
Poate fi fatală dacă este înghițită și intră în căile respiratorii.
Foarte toxic pentru organismele acvatice cu efecte pe termen lung.
A se ține departe de căldură, flacără deschisă, suprafețe fierbinți.
ÎN CAZUL ÎNGHIȚIRII: Apelați la un CENTRU DE INFORMARE TOXICOLOGICĂ sau la un medic. A nu se lăsa la îndemâna copiilor.
Păstrați recipientul într-un loc bine ventilat."

Rolul componentelor:
Originar din Asia, arborele de bergamot este un arbore hibrid cu o înălţime de până la cinci metri, cultivat de la începutul secolului XVIII în Italia, şi foarte cunoscut pentru utilizarea sa în ceaiurile Earl Gray. Bergamotul produce un fruct galben-verzui în formă de pară, a cărui coajă este valorificată în industria aromelor şi a parfumurilor datorită uleiului volatil pe care îl produce.
Cu toate că bergamotul se exploatează şi în alte regiuni din Africa şi America de Sud, uleiul de cea mai bună calitate este considerat cel provenind din Calabria. Acest lucru se explică prin faptul că arborele de bergamot, fiind cea mai sensibilă specie de citrice, necesită un sol şi condiţii climatice specifice pentru a se dezvolta, iar aceste condiţii sunt întrunite numai pe coasta Calabriei. Esenţa de bergamot a fost comercializată iniţial în localitatea Bergamo din regiunea Lombardia, de unde şi denumirea de bergamot.
În ciuda distribuţiei considerabile şi a importanţei economice, originea şi evoluţia speciilor genului Citrus este încă neclară, dat fiind că aceste specii hibridizează uşor în mod natural prin polenizare încrucişată. Bergamotul este denumit pentru prima dată într-una din cele mai faimoase clasificări istorice ale fructelor din genul Citrus: Histoire Naturelle des Orangers, publicată în 1818 de Pierre Antoine Poiteau (1766-1854) şi Joseph Antoine Risso (1777-1845).
Uleiul esenţial de bergamot a fost întrebuinţat în medicina populară italiană din 1725 în principal pentru tratarea febrei şi a viermilor, şi de asemenea, în infecţiile de piele, mucoasă bucală, tract respirator şi urinar, în infecţiile gonococice, leucoree şi prurit vaginal. În 1804, Francesco Calabro a publicat o colecţie de remedii populare în care prezenta pentru prima dată faptul că utilizarea topică a uleiului esenţial de bergamot manifestă efecte de vindecare a rănilor. Uleiul esenţial a fost utilizat aşadar în medicina populară ca antiseptic, antihelmintic şi pentru a facilita vindecarea rănilor, fiind inclus şi în unele preparate pentru afecţiuni ale aparatului respirator şi hiperhidroze.
Ulterior, studiile pe animale au susţinut utilizările populare, arătând efectul antimicotic, antibacterian, antiinflamator, neuroprotector, anxiolitic, hipolipidemic, analgezic, coronaro-dilatator şi antiaritmic, şi hepatoprotector. Mai mult, un studiu clinic efectuat cu tineri sănătoşi a concluzionat faptul că ascultarea unei muzici lejere asociată cu inhalaţia cu ulei esenţial de bergamot constituie o metodă eficientă de relaxare, indicată de modificarea echilibrului autonom raportată la activitatea sistemului parasimpatic.
Sucul de bergamot are un profil flavonoidic şi glicozidic unic, constând în prezenţa neoeriocitrin, neohesperidin, naringin, rutin, neodesmin, rhoifolin şi poncirin. Naringinul s-a arătat benefic în modelele animale în caz de ateroscleroză, în timp ce neoeriocitrinul şi rutinul manifestă o importantă capacitate de a preveni oxidarea LDL. Important mai este faptul că sucul de bergamot este bogat în brutieridină şi melitidină, substanţe ce posedă abilitatea de a inhiba HMG-CoA reductaza.

Rozmarinul este un subarbust de origine mediteraneană, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina de până la 60-150 cm, ramificată, frunze sempervirescente, opuse, dese, liniare, pieloase. Florile de culoare albastru deschis-violacee, sunt dispuse câte trei – zece la subsuoara frunzelor spre interiorul tulpinii. Se recoltează frunzele sau părţile aeriene, în perioada mai-iunie.
Denumirea latină provine din cuvintele latineşti ros maris, care înseamnă „roua mării”, probabil în legătură cu preferinţa sa de a creşete de-a lungul malului mării, în zonele sale indigene.
Anticii erau foarte familiarizaţi cu această plantă medicinală, care de pe vremea aceea avea reputaţia de a îmbunătăţi memoria. Datorită acestui fapt rozmarinul a devenit o emblemă a fidelităţii pentru îndrăgostiţi. Prezintă un loc special printre plantele transformate în simboluri, fiind utilizată nu numai la cununii, ci de asemenea la funeralii, alături de tămâie în ritualurile religioase, în biserici, sălile de banchete, în vrăjile magice. Discipolii Greciei antice purtau coroane de rozmarin, pentru a le ajuta memoria, ca să treacă examenele.
În Evul Mediu se considera că rozmarinul e capabil să risipească negativitatea – se punea sub pernă pentru a alunga coşmarurile şi spiritele rele. A fost de asemenea şi atunci asociat cu memoria şi amintirile – binecunoscutul personaj al lui Shakespeare – Ofelia, spunea „Uite, rozmarin, ca sa-ţi aduci aminte”.
Frunzele conţin ulei esenţial (1-2%) în care componenţii principali sunt camfenul, borneolul camforul, acidul rosmarinic, şi mai conţine flavone, taninuri, principii amare.
Medicina românească din secolului XX constata pentru uleiul esenţial de rozmarin o puternică acţiune stimulentă, o sporire a diurezei în doze mici, şi o stimulare a reflexelor, iar în doze mari atenuarea reflexelor. Se mai observa o sporire a activităţii intestinale. În bolile de ficat medicii vremii au obţinut cu ceaiul din plantă rezultate bune în bolile de ficat, observându-se şi o oarecare stimulare a diurezei, o stimulare a circulaţiei sangvine cu ridicarea presiunii şi redresarea pulsului. În plus, au mai observat o tonifiere a cordului, o cedare a hidropiziilor şi o diureză fără lezarea epiteliului renal prin iritare. Ceaiul de rozmarin era şi mai este utilizat ca tratament naturist în bolile de stomac şi intestine, în special asociat cu feniculul.
Medicina populară românească foloseşte rozmarinul ca remediu natural în toate aceste afecţiuni, şi pentru stimularea apetitului, boli de inimă, reumatism, dureri de cap, şi extern pentru vindecarea rănilor şi diverselor erupţii ale pielii, chelie.
Este utilizat în produsele naturiste ca tonic amar, coleretic, aromatic, condiment, fiind indicat în afecţiuni gastro-intestinale, hepatice, reumatism. Se mai indică utilizarea uleiului volatil în băile tonice, creme pentru frecţii în reumatism precum şi vinuri tonice cu rozmarin.
Sunt studii care susţin şi un efect antioxidant al compuşilor polifenolici ai rozmarinului, şi potenţiale efecte de prevenire şi tratare a astmului bronşic.