Toot U.P Oral Solution 7 fiole *10 ml L&L Advancemed
Toot UP L&L Plant, 7 fiole x 10ml este un supliment alimentar ce ajuta la cresterea capacitatii sexuale si ajuta la revigorarea intregului organism.
Beneficii:
-ajuta la mentinerea sanatatii prostatei (Ghimpe);
-inlatura oboseala si sustine vitalitatea relatiilor sexuale (Ginseng-asiatic);
-sustine dorinta si capacitatea sexuala (Coltii-babei);
-ajuta organismul sa se adapteze la stari de stres emotional (Rhodiola).
-Se recomanda utilizarea produsului in:ameliorarea stărilor de oboseală, slăbiciune, ţiuit în urechi, insomnii, încărunţire prematură, impotenţă sexuală.
Compozitie:
-apa purificata si extracte din:
-radacini de Ginseng-asiatic/Panax ginseng (350mg)
-fructe de Goji/Lycium barbarum (300mg)
-parti aeriene de Ghimpe/ Xanthium spinosum (250mg)
-radacini de Rhodiola rosea (150mg)
-Cordyceps sinensis (200mg)
-seminte de Arpagic chinezesc/ Allium tuberosum (150mg)
-alcool (0,3ml), concentratie alcool 14,5% v/v.
Administrare:
Se bea o fiola cu 30-60 minute inaintea raportului sexual, iar pentru intretinere se recomanda o cura de 16 fiole (cate o fiola la 3 zile).
Atentionari:
A nu se depasi doza recomandata pentru consumul zilnic (1 fiola).
A nu se injecta.
Nerecomandat persoanelor cu afectiuni cronice de natura cardiaca (hipertensiune arteriala), renala, hepatica, neurologica sau psihica. Interzis sportivilor!
Rolul componentelor:
Lycium barbarum sau Goji este un arbust cu frunze căzătoare din familia Solanaceae, ce creşte până la 2,4-4m înălţime, înfloreşte în iunie-august, fructele roşiatice apărând în perioada august-octombrie. Unii autori consideră că specia Lycium barbarum reprezintă goji original tibetan, iar specia Lycium chinensis reprezintă goji chinezesc. În medicina tradiţională chineză este considerat un promotor al longevităţii, povestiri de 2000 de ani referindu-se la abilitatea sa miraculoasă de a prelungi şi îmbunătăţi viaţa. Un mit spune că a fost alimentul de bază al marelui înţelept şi tămăduitor Li Ch’ing Yuen care se spune că avea peste 250 de ani atunci când a murit în 1930. Fructele speciei Lycium au fost declarate comoară naţională de către Comisia Statală de Ştiinţă şi Tehnologie a Chinei. În China are de asemenea o lungă tradiţie ca remediu pentru infertilitatea masculină.
Sistemul de medicină tradiţională chineză este parte a unui sistem antic complex care analizează efectele tratamentelor în termenii efectelor acestora asupra „energiei” anumitor organe. În cadrul acestui sistem se consideră că fructele de goji au următoarele efecte: tonifică ficatul şi rinichii, fluidifică secreţiile de la nivelul plămânilor şi suplimentează energia yin. Utilizările tipice bazate pe aceste efecte sunt în tratamentul pielii uscate, vertijului, a dorinţei sexuale diminuate, durerilor de spate şi tusei cronice uscate.
Această plantă în trecut obscură în îndepărtata Asie, a renăscut recent în lumea modernă din Europa şi America de Nord, dar oficialităţile din Uniunea Europeană, considerând că nu există dovezi semnificative ale utilizării ei aici înainte de 1997, au stabilit că fructele de goji vor fi reglementate ca „aliment nou”. Polizaharidele sunt unele dintre constituenţii importanţi din fructele de goji, acestea având un rol major pentru îmbunătăţirea imunităţii. Fructele de goji au un potenţial nutriţional ridicat, fiind bogate în aminoacizi, până la 21 minerale precum germaniu, zinc, calciu, fier, cupru, seleniu etc., de asemenea vitamine – beta-caroten şi vitamina C, B1, B2, B6 şi E; mai conţin şi acid linoleic, sescviterpenoide, tetraterpenoide, beta-sisterol, şi betaină.
În general se pot folosi fructele uscate, sau se pot rehidrata în apă. Un decoct dulce tonic din fructe este util pentru reducerea tensiunii sangvine şi a colesterolului. Fructele de goji sunt examinate în prezent pentru potenţialul lor de a reduce incidenţa cancerului şi de asemenea de a inversa dezvoltarea tumorilor.
Eleutherococcus senticosus sau Ginsengul siberian aparține familiei Araliaceae, fiind o rudă îndepărtată a ginsengului asiatic, Panax ginseng. Arbust deciduu, înalt de până la 3 m, nativ în regiunea taigalei Estului îndepărtat (partea de sud-est a Rusiei, nordul Chinei). De la ginsengul siberian folosim rizomii şi rădăcinile, care se recoltează primăvara devreme sau toamna la afârşitul perioadei de vegetaţie.
Plantele din genul Ginseng sunt printre cele mai vchi şi mai preţuite plante folosite în fitoterapie. Utilizarea lor în medicina chineză merge în urmă cu până la 4000 de ani. În poporul chinez există de foarte multă vreme credinţa că ginsengul (aici fiind vorba de cel asiatic, Panax ginseng) creşte longevitatea, îmbunătăţeşte sănătatea, memoria şi pofta de mâncare.
Ginsengul siberian are o poveste diferită, istoria recentă începând în 1855 când doi oameni de ştiință ruşi au călătorit din St. Petersburg înspre regiunea Ussuri din Rusia, de-a lungul râului Amur. În această regiune unul din ei a boservat o vastă zonă vegetată de acest arbust cu frunze asemănătoare castanului şi cu lăstari semănând cu ginsengul asiatic şi, nefiind capabili să identifice planta, cei doi oameni de ştiinţă au luat un exeplar cu ei înapoi la St. Petersburg pentru a o clasifica. Astfel, planta a primit denumirea Eleuthero, însemnând arbust-fără-fructe, şi denumirea specifică de senticosus, care tradusă din latină înseamnă spinos. Abia la mijlocul secolului XX a fost redescoperit, când oamenii de ştiinţă ruşi au început investigațiile ştiinţifice asupra substanţelor plantei care ”produc o rezistenţă nespecifică a organismului”. Aceste substanţe au fost denumite adaptogeni.
În occident, cercetările asupra substanţelor adaptogene au început cu Panax, acesta fiind cel mai cunoscut şi utilizat până atunci. Dar, din cauza costurilor ridicate pe care le impunea procurarea plantei, cercetătorii au căutat alternative printre speciile genului, iar cel mai promițător s-a dovedit a fi ginsengul siberian, iar începând din anii 1950 s-au realizat numeroase studii asupra efectelor acestei plante, fiind evaluată şi utilizarea sa tradiţională.
În medicina tradiţională chineză este denumit “Ci-wu-jia”. Duke (1985) a raportat faptul că planta a fost folosită în oraşul Harbin din Nord-Estul Chinei ca remediu popular pentru bronşită, afecţiuni cardiace, şi reumatism, utilizarea regulată a plantei fiind pentru a revigora organismul, a îmbunătăţi starea generală de sănătate, a îmbunătăţi memoria, pofta de mâncare, pentru creşterea longevităţii, în fond servind ca medicament preventiv şi tonic general. În Taiwan era folosit în medicina populară la pacienţi cu hepatite şi cancer.
Referinţele bibliografice, mergând până în 1960, relevă faptul că ginsengul siberian a fost utilizat medicinal şi în restul lumii timp de decade – are utilizare medicinală în Franţa fiind cuprins în Farmacopeea Franceză 10, în Germania, în Rusia, în Regatul Unit fiind cuprins de asemenea în British Herbal Pharmacopoeia, în china în Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005. De la publicarea primului articol în 1960, au mai apărut peste 1000 de articole despre Eleutherococcus. Preparate din ginsengul siberian au fost utilizate în scop medicinal în Germania dinainte de 1978, când a fost notificat de către autoritatea germană primul produs medicinal. Acum este pe larg comercializat în farmacii, sau în magazinele naturiste ca şi supliment alimentar, în Statele Unite şi Europa.
S-au realizat numeroase studii farmacologice şi clinice, precum şi recenzii publicate în jurnalele medicale şi farma, începând încă din 1957. În 1962 în fosta URSS a fost aprobat de către Comitetul Farmacologic un extract din plantă pentru utilizare clinică sub indicaţia de „stimulent”. În 1966 a fost recomandat în programul sovietic spaţial, iar în 1968 a fost publicată prima carte pe subiectul „Eleutherococcus”. După aceasta, rezultatele obţinute în studiile realizate în Rusia, au fost verificate de către cercetătorii din lumea întreagă.
În Rusia a fost utilizat de asemenea în spitale în secţiile de oncologie pentru a creşte toleranţa pacienţilor la efectele adverse ale chimio- şi radioterapiei.
În prezent utilizarea ginsengului siberian este pe larg recunoscută: ca şi tonic în cazul stărilor de oboseală de epuizare fizică, şi senzaţiilor de slăbiciune şi pierdere a concentrării; ca şi profilactic şi tonic revigorant pentru îmbunătăţirea stării psihice şi mentale în astenia funcţională, ca întăritor, în stări de convalescenţă; ca adaptogen, pentru a creşte rezistenţa organismului în cazul expunerii la factori stresanţi precum temperaturile ridicate sau scăzute, epuizare fizică, visusuri, bacterii, produse chimice, condiţii de muncă extreme, poluare chimică sau fonică.
Ghimpele este o plantă anuală, înaltă de 20-80 cm, ramificată de la bază, verde-gălbuie. Frunze ovat-lanceolate sau rombice, adânc trilobate, cu lobii mijlocii mai lungi, pe dos alb-păroase, pe faţă verzi-gălbui. La baza fiecărei frunze se află un spin trifurcat. Florile unisexuate, cele mascule situate în vârful ramurilor, cele femele câte 1-2 la subsuoara frunzelor; fructul elipsoidal acoperit cu spini drepţi cu vârful uncinat. Se recoltează părţile aeriene în perioada iulie-august.
Istoricul ghimpelui ca plantă medicinală este oarecum confuz, din cauza denumirii sale care în vechinme a fost atribuită mai multor specii diferite. Apare menţionat în mod clar abia în cărţile de la sfârşitul secolului XIX, cu acţiune diuretică, diaforetică, alterativă şi sialogogă, sau chiar astringentă, recomandat fiind ca remediu pentru unele boli ale sângelui, şi în hidrofobie.
A fost utilizat mai mult ca remediu domestic. Planta întreagă este un stiptic activ util pentru aplicaţii generale.
Din Europa a fost introdus şi în Asia, unde de asemenea a fost utilizat ca diuretic, antiperiodic (în febră intermitentă), sudorific, antidiareic şi stiptic.
În medicina populară din zona Asiei Centrale, tinctura din plantă era folosită pentru a trata guşa, reumatismul şi răcelile, pentru tratarea bolilor inflamatorii şi de asemenea ca diuretic, antipiretic şi sedativ.
În medicina populară românească, ghimpele este folosit atât individual cât şi în combinaţii ca tratament naturist în special în infecţii şi litiază urinară, a altor afecţiuni urinare, şi în inflamaţii ale prostatei, chiar şi în cancerul de prostată şi în cancerul organelor genitale, şi de asemenea în hipertiroidism, noduli tirpidieni.
Părţile aeriene ale ghimpelui conţin flavone, lactone sesquiterpenice – xanthinină, xanthanină, xanthanol, izoxanthanol, xanthinosin, tomentosin, şi derivaţi ai xanthanolidelor, diterpena atractilozidă, ulei esenţial, xanthumină şi decatilxanthumină, fitosteroli – beta-sitosterol şi stigmasterol. Mai conţin carboxiatractilosidă, substanţă responsabilă pentru efectul toxic la animale.
Xanthatina a arătat în studii activitate bactericidă şi fungicidă.
La noi în ţară este valorificat în special în produsele naturiste recomandate pentru afecţiuni inflamatorii ale prostatei.
Rhodiola este o plantă perenă alpină din familia Crassulaceae, nativă în zona circumpolară, în nordul Canadei, Alaska, cunoscută în munţii din estul Siberiei de secole ca „rădăcina de aur”.
Menţionată de către medicul grec Dioscorides la începutul secolului I, istoricul său îndelungat o recomandă ca o plantă cu extraordinare proprietăţi vindecătoare şi de învigorare a organismului.
Populaţia locală siberiană o considera ca „dar al spiritelor”. Tradiţional, aici planta era oferită cuplurilor de logodnici pentru a asigura naşterea multor copii sănătoşi. În general folclorul popoarelor nord europene o considerau ca plantă tonică, utilizând-o ca ajutor în convalescenţă, pentru prevenirea infecţiilor şi combaterea oboselii. Rădăcina a fost folosită şi ca hrană, dar şi sub formă de pastă pentru vindecarea rănilor; medicina populară modernă ucraineană încă foloseşte această rădăcină sub formă de tinctură.
Ca hrană a fost folosită toată planta, de exemplu populaţia din Groenlanda consumau tulpinile şi frunzele suculente atât ca salată cât şi gătite ca şi legumele, iar rădăcina era de asemenea utilizare similară cu a legumelor cu amidon. Fitoterapeuţii tradiţionali europeni au inclus Rhodiola ca ingredient în poţiunile afrodisiace sau de dragoste. Vikingii foloseau rădăcina ca sursă de energie cât timp navigau. În Scandinavia şi Rusia a fost folosită de multă vreme de populaţiile locale pentru a face faţă frigului şi oboselii. Mai recent, mulţi atleţi ruşi (unii campioni olimpici) au folosit Rhodiola rosea pentru a-şi îmbunătăţi performanţele.
Rhodiola rosea optimizează nivelele de serotonină şi dopamină din organism, reducând astfel nivelul de stres şi oboseală. S-a constatat că planta îmbunătăţeşte utilizarea energiei în organism în timpul exerciţiilor, şi de asemenea nivelele creatinei la nivel muscular ceea ce duce la creşterea producerii ATP-ului, sursa primară de energie chimică.
Extractele de Rhodiola rosea sunt standardizate în salidrozidă (rhodiolozidă) şi au proprietăţi adaptogene, susţinând abilitatea organismului de a se adapta la stres, şi crescând rezistenţa acestuia la o serie de substanţe chimice, biologice şi la diferite surse de stres mental şi psihic. Studiile clinice pilot au arătat că planta îmbunătăţeşte performanţa psihică şi mentală, şi au arătat de asemenea un efect semnificativ la pacienţi cu depresie medie la moderată.
