SLIM&ENERGY 30CPS - Cosmopharm

Rolul componentelor:
Guarana a fost domesticită în zona pădurilor interfluviale dintre Tapajós-ul inferior şi Madeira inferioară în Brazilia amazoniană. Nu este foarte clar care anume trib a domesticit guarana, dar Sateré-Maué care trăiesc de-a lungul râului Maué şi a afluenţilor săi cultivă extensiv guarana, planta făcând parte din mitologia lor. Un mit al acestei populaţii povesteşte cum guarana s-a născut din ochii unui băiat care a fost ucis; într-adevăr, la coacere, fructele guaranei seamănă cu nişte ochi, iar coaja roşie şi mezocarpul de sub ea lasă să se vadă o sâmânţă neagră, ca un iris.
Guarana a fost demult preţuită pentru proprietăţile sale energizante şi curative. La sfârşitul secolului XVII, de exemplu, misionarul iezuit João Felipe Betendorf nota că membrii Sateré-Maué (pe atunci cunoscuţi ca Andirazes) preţuiau guarana la fel de mult pe cât preţuiau pe atunci europenii aurul, pentru că băutura preparată din ea dădea atât de multă energie, încât la vânătoare puteau merge de la o zi la următoarea fără să simtă foame. Părintele Betendorf nota că guaraná se bea pentru scăderea febrei şi pentru vindecarea durerilor de cap, şi ca diuretic puternic.
În timpul colonizării guarana era vândută ca fortifiant, stimulent, tonic, antidot pentru febră, pentru prevenirea rigidizării arterelor, şi pentru tratamentul migrenelor. A fost considerată deosebit de eficientă pentru tratarea diareei şi dizenteriei. Peste două secole, Francisco Xavier Ribeiro de Sampaio, un judecător brazilian, avertiza că, consumul exagerat de guarana poate duce la insomnie, şi chiar la impotenţă. La mijlocul secolului XVIII, în timp ce vizita Santarém de-a lungul Amazonului mijlociu, al patrulea episcop al Belém-ului, Dom João de São José de Queirós da Silveira, a apreciat foarte mult guarana dar a avertizat de asemenea că, consumul excesiv poate duce la insomnie şi la stări de ameţeală.
Utilizările medicinale ale guaranei sunt în mare similare cu cele ale cafelei – pentru dureri de cap şi migrene, pentru stări depresive medii, şi ca energizant. Având în vedere conţinutul semnificativ în taninuri, utilizarea pe termen foarte lung nu este recomandată, din cauză că taninurile reduc abilitatea intestinelor de a absorbi nutrienţii. Fiind astringentă, tratează de asemenea şi diareea. Minerii brazilieni beau constant suc de guarana în credinţa că aceasta previne multe boli.
Este un bun stimulent adrenal pe termen scurt pentru că furnizează materia primă de care au nevoie glandele suprarenale pentru sinteza hormonală. Fructele de guarana nu au efectul dur al cafeinei ca şi potenţialul său pentru dependenţă, negenerând stările de agitaţie, iritabilitate şi nervozitate caracteristice acesteia. Taninurile şi saponinele din seminţe încetinesc rata de dizolvare şi absorbţie a guaraninei. Această eliberare lentă furnizează un efect energizant susţinut de lungă durată. O doză zilnică de 1 g conţine mai puţin de 20% din cafeina dintr-un cappuccino obişnuit.
În ultimii 10-20 de ani au început să apară gherete cu guarana pe unele străzi din Brazilia, care vând băuturi pe bază de guarana preparate în blender cu gheaţă. Formulele pentru băuturile energizante variază între vânzători, dar în general conţin nuci, alune, nuci braziliene, lapte praf, rădăcini afrodisiace şi pulbere sau sirop de guarana; unii adaugă fructe precum avocado, sau ouă de prepeliţă. Pireurile din guarana preparate în gheretele ambulante sau în cafenelele din Brazilia Amazoniană sunt revigorante, şi similare în textură şi efect cu un frappucino servit în cafenelele din America de Nord.

Rhodiola este p plantă perenă alpină din familia Crassulaceae, nativă în zona circumpolară, în nordul Canadei, Alaska, cunoscută în munţii din estul Siberiei de secole ca „rădăcina de aur”.
Menţionată de către medicul grec Dioscorides la începutul secolului I, istoricul său îndelungat o recomandă ca o plantă cu extraordinare proprietăţi vindecătoare şi de învigorare a organismului.
Populaţia locală siberiană o considera ca „dar al spiritelor”. Tradiţional, aici planta era oferită cuplurilor de logodnici pentru a asigura naşterea multor copii sănătoşi. În general folclorul popoarelor nord europene o considerau ca plantă tonică, utilizând-o ca ajutor în convalescenţă, pentru prevenirea infecţiilor şi combaterea oboselii. Rădăcina a fost folosită şi ca hrană, dar şi sub formă de pastă pentru vindecarea rănilor; medicina populară modernă ucraineană încă foloseşte această rădăcină sub formă de tinctură.
Ca hrană a fost folosită toată planta, de exemplu populaţia din Groenlanda consumau tulpinile şi frunzele suculente atât ca salată cât şi gătite ca şi legumele, iar rădăcina era de asemenea utilizare similară cu a legumelor cu amidon. Fitoterapeuţii tradiţionali europeni au inclus Rhodiola ca ingredient în poţiunile afrodisiace sau de dragoste. Vikingii foloseau rădăcina ca sursă de energie cât timp navigau. În Scandinavia şi Rusia a fost folosită de multă vreme de populaţiile locale pentru a face faţă frigului şi oboselii. Mai recent, mulţi atleţi ruşi (unii campioni olimpici) au folosit Rhodiola rosea pentru a-şi îmbunătăţi performanţele.
Rhodiola rosea optimizează nivelele de serotonină şi dopamină din organism, reducând astfel nivelul de stres şi oboseală. S-a constatat că planta îmbunătăţeşte utilizarea energiei în organism în timpul exerciţiilor, şi de asemenea nivelele creatinei la nivel muscular ceea ce duce la creşterea producerii ATP-ului, sursa primară de energie chimică.
Extractele de Rhodiola rosea sunt standardizate în salidrozidă (rhodiolozidă) şi au proprietăţi adaptogene, susţinând abilitatea organismului de a se adapta la stres, şi crescând rezistenţa acestuia la o serie de substanţe chimice, biologice şi la diferite surse de stres mental şi psihic. Studiile clinice pilot au arătat că planta îmbunătăţeşte performanţa psihică şi mentală, şi au arătat de asemenea un efect semnificativ la pacienţi cu depresie medie la moderată.