SIROP POFTA BUNA 250 ml Favisan

SIROP POFTA BUNA 250 ml Favisan

Reprezintă un adevărat cocteil de minerale, vitamine și principii amare.

Stimulează pofta de mâncare și ajută organismul să asimileze alimentele.

Este bun pentru adulți, copii și vârstnici.

Substanțele biologic-active din compoziția sa au o tentă amăruie, fapt ce scoate fierea din amorțire, asigură confortul intestinelor și protejează împotriva constipației.

Mod de utilizare: ca supliment alimentar

Doza zilnică recomandată: 3-4 lingurițe/zi, cu 30 de minute înainte de masă.

Ingrediente: extract apos 1/7 din plante (45 g): gențiană, măceșe, fenicul, pelin, lichen de piatră, obligeană, coriandru, sirop simplu (invertit).

Nu conține conservanți și arome sintetice.

Rolul componentelor:

Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.

Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.

Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.

După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.

Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.

Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.

Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.

Primele utilizări ale ienupărului în scopuri medicinale au fost consemnate în urmă cu trei milenii, în zona muntoasă a Indiei, spre Tibet, unde era folosit contra bolilor pulmonare, dar și în ritualurile de purificare ori de alungare a spiritelor rele.

Numele său este un tribut adus lui Gentius, un antic rege ilir, despre care se spune că a descoperit proprietățile tonice ale plantelor și a menționat pentru prima oară într-o scriere această plantă medicinală. De mai bine de două mii de ani, gențiana este folosită în toată Europa ca tonic amar, ca anti-toxic și stimulent al funcțiilor ficatului. În medicina populară românească, ocupă un loc de cinste, fiind denumită, în nordul țării, de către vindecătorii populari, “căpitanul buruienilor de leac” și fiind folosită ca tonic digestiv și al întregului organism, precum și ca remediu împotriva diferitelor otrăviri. Despre Pintea Viteazul se spunea că purta mereu cu el o ploscă umplută cu plămădeala rădăcinei de gențiană, pe care o folosea contra “răului la inimă”. Se credea chiar că rădăcina de gențiană, administrată șapte sau nouă zile la rând, are proprietăți exorcizante, scoțând demonii care produc feluritele boli, precum și orice rău din trup.

Ghințura galbenă cum i se mai spune, este o plantă erbacee, perenă, cu o tulpină ce apare abia din anii 5-6 de la vegetație, fistuloasă, cilindrică, goală pe interior. Frunzele sunt ovat eliptice, cu margine întreagă iar florile sunt mari de culoare galbenă, dispuse în cime și înfloresc în iunie-august. În scopuri medicinale se folosește rădăcina (Gentianae radix). Aceasta se recoltează de la plantele de 3-7 ani, în perioada octombrie noiembrie sau în martie.

Gențiana este o plantă medicinală cu acțiune tonic amară, eupeptică și aperitivă datorită principiilor amare ce le conține, cum este gentiopicrină, principala componentă ce se găsește în proporție de 2-3% în produsul vegetal uscat. Planta mai conține glucide, taninuri, alcaloizi, xantone și o cantitate redusă de ulei volatil. Are acțiune tonică și asupra ficatului, vezicii biliare. Este un remediu natural pentru combaterea unor afecțiuni cum ar fi dureri de stomac, balonări, digestie lentă, anorexie, boli de ficat, paraziți intestinali. Se utilizează ca tratament naturist sub sub formă de decoct, tinctură, infuzie, sirop și se poate combina cu ghimbirul, cardamomul și reventul.

Cercetări recente au stabilit că derivații xantonici au acțiune inhibitoare a monoaminoxidazei, ceea ce determină acțiunea antidepresivă a preparatelor de gențiană.

Cunoscut ca plantă medicinală şi condiment peste tot în lume, începând chiar din perioada antică datorită aromei sale plăcute, feniculul, sau molura, este o specie ierbacee, bienală sau perenă, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina ce ajunge până la 1-2m, ramificată de la bază, frunze de 3-4 ori sectate, cu fragmente filiforme. Florile mici, galbene, grupate în umbele. Fructele alungite, grupate câte două, cu 5 coaste proeminente fiecare, şi plăcut aromate.

Citat de Theophrastus, Plinius şi Columella; după Dioscorides iarba şi fructul stimulează secreţia lactată. În cartea de reţete a lui Marcellus Empiricus din Bordeaux (aprox. secolul V D.H.) era recomandat ca remediu pentru tuse.

În majoritatea cărţilor mai vechi sau mai noi de specialitate, feniculul este prezentat ca şi carminativ, stimulent, galactogog, diuretic şi diaforetic, cu utilizare în colici însoţite de flatulenţă, amenoree şi hiposecreţie lactată, şi de asemenea pentru corectarea gustului pe lângă alte substanţe cu gust neplăcut.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, consideră că feniculul este cel mai preferabil mijloc de stimulare a secreţiei lactate. În plus are o acţiune carminativă şi înlesneşte expectoraţia. De asemenea, un ceai de fenicul este eficace în combaterea convulsiilor şi deci indicat în tusea măgărească (convulsivă), astm, precum şi în catarurile bronhiale cronice; în plus, stimulează apetitul şi va combate diverse tulburări stomacale.

Efectele antispasmodice, antiinflamatoare, secretomotoare şi antibacteriane ale uleiului esenţial de fenicul au fost demonstrate în studii in vitro şi în studii pe animale. Tot studiile pe animale au demonstrat şi efectele secretolitic şi expectorant ale anetolului şi fenconei, cât şi ale infuziei din fructele de fenicul in vitro.

Activitatea estrogenică este pusă pe seama trans-anetolului.

În studii experimentale in vitro sau in vivo au mai fost evidenţiate şi alte efecte ale feniculului: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.