Silfide Fitness 30 plicuri Alevia

Rolul componentelor:
Garcinia cambogia este un arbore din familia Guttiferae originar din Asia tropicală, cu frunze de culoare verde închis, lucioase, eliptic – obovate; înfloreşte în timpul sezonului cald, iar fructele se coc în timpul sezonului ploios şi sunt cam de mărimea unei portocale, ovoide, galbene sau roşii când sunt coapte, cu 6-8 şanţuri, 6-8 seminţe înconjurate de un tegument suculent; sunt comestibile dar prea acre pentru a fi mâncate crude. Fructele sunt apreciate pentru coaja lor uscată, utilizată în Travancore – Cochin şi Malabar ca şi condiment aromatizant în curry, în loc de tamarind sau lime. În Ceylon, fructele încă necoapte sunt murate, pericarpul gros este tăiat în felii, uscat la soare şi păstrat pentru utilizări ulterioare.
De-a lungul părţii Vestice din sudul coastei Indiei, Garcinia cambogia este cunoscută ca „Goroka” sau „Kattcha puli”. Este implicată în procesul de uscare a peştelui în special în Sri Lanka datorită proprietăţilor sale antibacteriene, iar multe specii de Garcinia sunt utilizate pentru prepararea alimentelor în Tailanda, Malaezia sau Burma.
Datele ştiinţifice au arătat că substanţa activă majoră din fructele de garcinia este acidul hidroxicitric, care îi conferă şi gustul acru caracteristic. Din punct de vedere chimic, acidul hidroxicitric este similar cu acidul citric găsit în portocale şi alte citrice. Seminţele conţin 30-31% grăsimi saturate comestibile asemănătoare cu untul kokam obţinut din Garcinia indica. Pe lângă utilizarea sa pentru prepararea şi păstrarea alimentelor, extractele din garcinia sunt uneori utilizate ca remediu popular purgativ în tratamentul viermilor intestinali şi a altor paraziţi, pentru tumori, dizenterie şi în afecţiunile digestive biliare. Decoctul din coajă este administrat în afecţiuni reumatismale şi intestinale.
În sistemul medicinal indian ayurvedic se consideră că acest tip de fructe cu gustul acru ajută digestia. Se consideră că sucul din fruct mai posedă proprietăţi antiscorbutice şi cardiotonice.
Utilizările moderne se bazează pe faptul că, în organism, carbohidraţii din alimente sunt descompuşi până la glucoză care este stocată sub formă de glicogen. Când depozitul de glicogen este saturat, excesul de glucoză este convertit în grăsimi şi colesterol. Extractul de Garcinia cambogia inhibă în organism conversia glucozei în grăsimi şi colesterol prin inhibarea anumitor procese enzimatice. Creşterea depozitării glicogenului, ajută semnificativ la reducerea nevoii, a poftei de mâncare, inducând astfel reducerea greutăţii corporale.
Prin inhibarea activităţii ATP-citrat liazei, acidul hidroxicitric reduce disponibilitatea acetilco-enzimei A, piatra de temelie pentru sinteza acizilor graşi şi a colesterolului, aceasta putând de asemenea determina organismul să îndepărteze lipoproteinele de densitate joasă (LDL) din sânge.

Acai este un palmier originar din America Centrală şi de Sud, mai ales în regiunea Amazoniană. Este cunoscut de nativii din aceste zone ca „içá-çai”, ceea ce înseamnă “fructul care plânge”. Timp de sute de ani, fructele de acai au constituit hrană tradiţională pentru populaţia nativă a Amazonului, şi parte a folclorului acestora, găsindu-şi loc atât în legende cât şi pe masa acestora.
Istoricul utilizării fructelor de acai ne duce în urmă cu mai multe secole.
Legenda începutului utilizării fructelor de acai este foarte interesantă şi relevantă pentru noi, astăzi. Se spune că demult, înainte cu câteva secole, era un trib indian care trăia lângă izvoarele Amazonului (în partea de Nord-Est a Braziliei de astăzi, numită acum Beselem). Tribul indian trecea printr-o perioadă dificilă din cauza lipsei de hrană, trăind o atmosferă de conflicte şi foamete din cauza faptului că pădurea tropicală nu a fost capabilă să mai ofere hrană destulă. Disperat, conducătorul tribului, pentru a limita populaţia, a ordonat uciderea pruncilor nou-născuţi inclusiv a copilului nou-născut al fiicei sale favorite, Iaca. La fel ca şi celelalte mame, Iaca a fost devastată de această măsură, jelindu-şi copilaşul mort multă vreme. Într-o zi a auzit dinspre pădure un plânset de copil şi a plecat în pădure să caute copilul, din ce în ce mai adânc în inima pădurii, dar fără rezultat. În schimb, a găsit un palmier mare, mai mare decât alţi arbori, şi plin de fructe. A realizat atunci că dacă ar fi găsit acest palmier înainte, copilul ei ar fi trăit, şi i s-a frânt inima. A căzut şi a murit sub acest palmier. Când membrii tribului şi tatăl său, căutând-o, au găsit-o sub acai, şeful tribului a decis ca acest palmier să-i amintească de fiica sa, şi l-a botezat acai (reversul numelui fiicei sale Iaca). Sfârşitul poveştii ne spune că tribul a supravieţuit datorită acestei noi surse de hrană.
Descoperirea calităţilor sale medicinale s-a petrecut cam pe la 1616, când, pentru a proteja o zonă de atacurile englezilor, olandezilor, şi francezilor, Francisco Castelo Branco, un căpitan portughez, a construit Forte do Presepio, o fortăreaţă militară. Din cauza bolilor aduse de europeni, mare parte din populaţia nativă a pierit. Dar, cei rămaşi au supravieţuit datorită proprietăţilor medicinale ale fructelor de acai. De atunci, fructele de acai sunt mult utilizate, în special pentru proprietăţile imuostimulatoare şi energetice.
Utilizarea lor în lumea modernă a început prin anii 1950-1960, cand erau recomandate pentru calităţile sale energetice.
Cercetările ştiinţifice au găsit că fructele de acai sunt bogate în antioxidanţi, fibre, grăsimi sănătoase şi amoniacizi importanţi.
Beneficiile cunoscute ale fructelor de acai sunt îmbunătăţirea funcţiei digestive, energizare, îmbunătăţirea concentrării mentale, a somnului, normalizarea şi reglarea nivelelor de colesterol, îmbunătăţirea simptomelor diabetului, furnizarea de vitamine şi minerale (vitaminele A, B1, B2, B3, C şi E), combaterea eficientă a radicalilor liberi, îmbunătăţirea circulaţiei sangvine şi a funcţionării inimii, imbunătăţirea sistemului imunitar, un aport ridicat de fibre, îmbunătăţirea vieţii sexuale, detoxifierea organismului, îmbunătăţirea vederii, încetinirea proceselor de îmbătrânire, îmbunătăţirea aspectului pielii, reduce inflamaţiile, ajută organismul în lupta împotriva cancerului.

Guarana a fost domesticită în zona pădurilor interfluviale dintre Tapajós-ul inferior şi Madeira inferioară în Brazilia amazoniană. Nu este foarte clar care anume trib a domesticit guarana, dar Sateré-Maué care trăiesc de-a lungul râului Maué şi a afluenţilor săi cultivă extensiv guarana, planta făcând parte din mitologia lor. Un mit al acestei populaţii povesteşte cum guarana s-a născut din ochii unui băiat care a fost ucis; într-adevăr, la coacere, fructele guaranei seamănă cu nişte ochi, iar coaja roşie şi mezocarpul de sub ea lasă să se vadă o sâmânţă neagră, ca un iris.
Guarana a fost demult preţuită pentru proprietăţile sale energizante şi curative. La sfârşitul secolului XVII, de exemplu, misionarul iezuit João Felipe Betendorf nota că membrii Sateré-Maué (pe atunci cunoscuţi ca Andirazes) preţuiau guarana la fel de mult pe cât preţuiau pe atunci europenii aurul, pentru că băutura preparată din ea dădea atât de multă energie, încât la vânătoare puteau merge de la o zi la următoarea fără să simtă foame. Părintele Betendorf nota că guaraná se bea pentru scăderea febrei şi pentru vindecarea durerilor de cap, şi ca diuretic puternic.
În timpul colonizării guarana era vândută ca fortifiant, stimulent, tonic, antidot pentru febră, pentru prevenirea rigidizării arterelor, şi pentru tratamentul migrenelor. A fost considerată deosebit de eficientă pentru tratarea diareei şi dizenteriei. Peste două secole, Francisco Xavier Ribeiro de Sampaio, un judecător brazilian, avertiza că, consumul exagerat de guarana poate duce la insomnie, şi chiar la impotenţă. La mijlocul secolului XVIII, în timp ce vizita Santarém de-a lungul Amazonului mijlociu, al patrulea episcop al Belém-ului, Dom João de São José de Queirós da Silveira, a apreciat foarte mult guarana dar a avertizat de asemenea că, consumul excesiv poate duce la insomnie şi la stări de ameţeală.
Utilizările medicinale ale guaranei sunt în mare similare cu cele ale cafelei – pentru dureri de cap şi migrene, pentru stări depresive medii, şi ca energizant. Având în vedere conţinutul semnificativ în taninuri, utilizarea pe termen foarte lung nu este recomandată, din cauză că taninurile reduc abilitatea intestinelor de a absorbi nutrienţii. Fiind astringentă, tratează de asemenea şi diareea. Minerii brazilieni beau constant suc de guarana în credinţa că aceasta previne multe boli.
Este un bun stimulent adrenal pe termen scurt pentru că furnizează materia primă de care au nevoie glandele suprarenale pentru sinteza hormonală. Fructele de guarana nu au efectul dur al cafeinei ca şi potenţialul său pentru dependenţă, negenerând stările de agitaţie, iritabilitate şi nervozitate caracteristice acesteia. Taninurile şi saponinele din seminţe încetinesc rata de dizolvare şi absorbţie a guaraninei. Această eliberare lentă furnizează un efect energizant susţinut de lungă durată. O doză zilnică de 1 g conţine mai puţin de 20% din cafeina dintr-un cappuccino obişnuit.
În ultimii 10-20 de ani au început să apară gherete cu guarana pe unele străzi din Brazilia, care vând băuturi pe bază de guarana preparate în blender cu gheaţă. Formulele pentru băuturile energizante variază între vânzători, dar în general conţin nuci, alune, nuci braziliene, lapte praf, rădăcini afrodisiace şi pulbere sau sirop de guarana; unii adaugă fructe precum avocado, sau ouă de prepeliţă. Pireurile din guarana preparate în gheretele ambulante sau în cafenelele din Brazilia Amazoniană sunt revigorante, şi similare în textură şi efect cu un frappucino servit în cafenelele din America de Nord.