SANOFEM A 60 capsule Steaua Divina

SANOFEM A 60 capsule Steaua Divina

Menține sănătatea femeii. 

Sanofem A capsule mentine starea de sanatate a sanilor si aparatului reproducator feminin.

Ingrediente: 

• Coada-soricelului (Achillea millefolium),
• Cretisoara (Alchemilla Vulgaris),
• Sanziene (Galium verum),
• Trifoi-rosu (Trifolium pratense),
• Galbenele (Calendula officinalis),
• Urzica (Urtica dioica),
• Vasc (Viscum album),
• capsula vegetala.

Mod de utilizare: Cate 2 capsule de 3 ori pe zi, inainte de masa sau dupa sfatul medicului. Se recomanda ingerarea cu multa apa, pentru a asigura ajungerea capsulelor in stomac. Recomandam deschiderea capsulelor si administrarea pulberii de plante sublingual (se tine sub limba 5—10 minute, apoi se inghite cu apa). Pentru un efect maxim se recomanda utilizarea produsului timp de 3 luni impreuna cu produsul Menstrofit cu vitex extract hidroalcoolic.

Precautii la utilizare: Sarcina, alaptare.

Contraindicatii: Alergie la oricare dintre componentele produsului.

Interactiuni medicamentoase: La pacientii sub medicatie coagulanta /anticoagulanta dozele se vor stabili de catre medicul fitoterapeut.

Produsul nu conţine substanţe cu potenţial alergenic.

Produsul este un supliment alimentar şi nu trebuie să înlocuiască o dietă variată şi echilibrată şi un mod de viaţă sănătos.

A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic.

A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor mici.

A se feri de lumină şi umiditate.

Produs realizat într-un sistem de management al calității certificat conform SR EN ISO 9001:2018 de către TÜV THÜRINGEN Germania. 

Notificat de S.N.P.M.A.P.S. cu nr. 7818/2013.

Rolul componentelor:

Coada soricelului - Plantă ierboasă perenă, înaltă de 20-80 cm, cu tulpina ramificată spre vârf, frunze de 2-3 ori sectate cu lacinii înguste, inflorescenţele cu flori albe, sau mai rar roz, grupate în vârful tulpinilor.

Coada şoricelului este o plantă medicinală foarte veche şi chiar Dioscoride vorbeşte despre întrebuinţarea ei.

După Pliniu, numele latin achillea derivă din grecescul achilleía şi se referă la Ahile, eroul războiului Troian. Ahile a fost învăţat în arta vindecării de către centaurul Chiron, şi se spune că a folosit coada şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi.

Coada şoricelului posedă proprietăţi uşor astringente, este tonică, alterativă şi diuretică. Este utilizată în boli cronice ale aparatului urinar. Manifestă o influenţă tonică asupra sistemului venos, ca şi asupra membranelor mucoase. S-a dovedit eficace în durerile de gât, hemoptizii, hematurie şi alte forme de hemoragii cu pierderi mai reduse de sânge, incontinenţă urinară, diabet, hemoroizi cu scurgeri sangvinolente sau mucoide, şi dizenterie; de asemenea în amenoree, flatulenţă şi probleme spasmodice. În doze de jumătate de drachme de tinctură saturată, sau 20 picături a fost considerată unul din cei mai buni agenţi în reducerea menoragiilor.

Compoziţia chimică pentru coada şoricelului este bine documentată. Uneliul volatil conţine proazulene, β-pinen, α-pinen şi cariofilen, lactone sescviterpenice şi flavonoide.

Unul din principiile active, achilleina, a fost utilizat în Franţa şi alte părţi din Sudul Europei, ca substituent pentru chinină în tratamentul febrei intermitente. A fost folosită de asemenea de medicii francezi pentru a restabili menstruaţiile.

Principiile amare (guaianolide) prezintă efect colagog, în timp ce flavonoidele sunt spasmolitice. Interacţiunea dintre diferitele componente (camazulene şi flavonoide) dau plantei proprietăţi antiedematoase, antiinflamatoare şi antibacteriene.

Unele din acţiunile farmacologice ale plantei (acţiunea antiinflamatoare, efectele antioxidant, gastro- şi hepatoprotector, coleretic, activitatea estrogenică, antimicrobiană, hemostiptică şi antispasmodică) au fost demonstrate in vitro sau în studii pe animale, susţinând astfel multe din utilizările medicinale cunoscute.

Crețisoara a fost numită floarea femeilor pentru că proprietățile sale curative le vizează direct pe acestea.

Vechii germani o venerau alături de zeități ca Frigga, Freya, Ostara și Holla, zeițele fertilității, ale iubirii și protectoarele căsătoriei și nașterii. O dată cu creștinătatea, virtuțiile acestei plante au fost legate de puterile tămăduitoare ale Sfintei Fecioare, s-a făcut chiar o legătură între forma frunzelor și faldurile robei Sf. Maria, de unde și denumirea în germană, care se traduce prin „veșmântul Maicii Domnului” (Lady”s Mantle – în engleză, Frauenmantle – în germană). Denumirea ştiinţifică “Alchemilla” provine din termenul arab “Alkemelych” care înseamnă “alchimie” şi a fost asociat cu creţişoara datorită credinţei în puterile ei magice.

Este o plantă perenă, răspândită în Europa, America de Nord, nordul şi vestul Asiei. În zonele subalpine poate ajunge până la 15-30 cm. Are rădăcina oblică, lemnoasă, cu mai multe capete şi tulpina erectă, ramificată. Frunzele de la bază sunt mai mari, rotunjite, zimţate pe margini, iar când se desfac total au aproximativ forma unei pâlnii, ce poate colecta picături de apă sau rouă. Florile sunt mici, gelben-verzui, grupate în inflorescenţe. Întreaga plantă este acoperită cu perişori fini. Se folosesc în scopuri medicinale toate părţile plantei: atât partea aeriană, cât şi rădăcinile. Partea aeriană se recoltează vara în timpul înfloririi, iar rădăcinile toamna.

Datorită conținutului bogat de taninuri, crețișoara are proprietăți astringente și este utilizată ca hemostatic, astringent și cicatrizant. Flavonoidele și saponinele din compoziție îi conferă un efect diuretic iar acidul salicilic face ca planta să aibă acțiune antiinflamatoare. Se folosește în menoragii, metroragii, dismenoree, leucoree, fiind un foarte bun tonic uterin este foarte indicată femeilor după naștere, pentru refacerea uterului şi, de asemenea, în caz de sterilitate. Extern, se poate utiliza în tratarea erupțiilor cutanate, precum și în vindecarea mușcăturilor de insecte.

Dacă nu stiați, sânziana este o plantă ce înflorește tocmai în această perioadă, având multe floricele galbene. De aceea Sânziana se mai numește și “Floarea Sfântului Ioan”.

In fiecare an, la 24 Iunie, creștinii ortodocși sărbătoresc Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Această sărbătoare este foarte veche la noi, la români, și se mai numește popular “Sânzienele”.

Legenda spune că Sânziana a fost o fată sărmană, rămasă orfană și de care nimeni nu avea grijă. Ea însă se ruga lui Dumnezeu să aibă milă și de ea și să ducă o viață mai bună. Dar, nu după mult timp, Sânziana se îmbolnăvi iar Sfânta Vineri, ce umbla pe pământ îmbrăcată ca o femeie simplă, o prefăcu într-o floare gingașă și firavă, după cum era și trupul ei tânăr, o floare galben-aurie, după cum îi erau și cosițele bălaie. Și fiindcă a fost binecuvântată chiar de Sfânta Vineri, florile Sânzienei apară de rău. Fiecare floricică a Sânzienei are patru petale mici, așezate în formă de cruce și de aceea are putere împotriva relelor.

Floarea de Sânziană este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, în perioada coacerii cerealelor. În medicina populară, Sânziana are numeroase întrebuinţări, mirosul florii este asemănător cu cel al mierii de albine, deși gustul este amar, ceea ce ar explica beneficiile plantei în tratarea bolilor de ficat și bilă. Produsul vegetal este utilizat ca diuretic, diaforetic, antiinflamator și spasmolitic. Are o compoziție bogată în flavonoide, cumarine și taninuri, ultimele fiind responsabile de efectul cicatrizant după arsuri, iritații, acnee și de curățare al pielii.

Florile de sanziene au, în egală măsură, calități vindecătoare, de înfrumusețare și magice. Deși florile de sânziene au fost folosite ca remediu natural de sute de ani în tratamentul bolilor de ficat, reumatismului, bolilor tiroidiene, renale și nervoase, oamenii de știință n-au tratat-o cu atenția care poate i s-ar cuveni, de aceea în jurul acestei flori plutește un oarece mister.

Trifoi rosu - Specie ierboasă perenă, din familia Leguminosae, cu 2-5 tulpini înalte de 20-50 cm; rădăcina pivotantă, ramificată, cu nodozităţi, multicapitată; tulpini simple sau ramificate, foliate; frunze trifoliate, cele bazale lung peţiolate, formând adesea rozete, cele superioare mai scurt peţiolate; foliolele sunt aproape sesile, ovate, obovate sau eliptice, cu margine întreagă, pe spate şi pe margini uşor păroase, pe faţă, la mijloc, cu o pată mai deschisă; la baza frunzei stipele alungite, concrescute cu peţiolul, cu vîrf ascuţit; flori grupate în capitule globuloase, cu diametru de 2-3 cm, sesile, cu corolă papilonată, de la roz pînă la purpuriu-deschis; la baza capitulelor se află un involucru din două frunzuliţe trifoliate; fructe păstăi mici, comprimate, cu 3-4 seminţe.

Lonucerus, în 1564, descria trifoiul roşu ca agent emolient util chiar şi în cazul nodulilor extrem de duri, al cărui efect îl considera asemănător cu al schindufului. El mai recomanda trifoiul roşu în tulburări ale vezicii urinare, diaree, şi extern în leucoree şi arsuri solare. Aceleaşi recomandări ni le oferă şi Matthiolus, în 1626, iar pe lângă acestea îl pomeneşte ca util în menstruaţie.

M. Scudder, în cartea sa Specific Medication and Specific Medicines, din 1870, pomeneşte influenţa specifică a trifoiului roşu în unele cazuri de tuse spastică, şi în tusea care însoţeşte pojarul, şi de asemenea susţine că mai poate fi prescris în laringite, bronşite şi ftizie.

Alte publicaţii medicale din secolul XIX, începutul secolului XX susţineau efectele antispasmodic şi alterativ ale trifoiului roşu, efectul de calmare a iritabilităţii tractului respirator, cu reducerea uscăciunii şi tusei spasmodice, şi de asemenea proprietăţile sale benefice în bronşite şi laringite. Medicul F. Ellingwood, publica în 1908, opiniile Dr. W. M. Lambert care dorea să atragă atenţia asupra influenţei specifice pe care a descoperit-o la trifoiul roşu şi pe care o considera în general necunoscută; acesta menţiona astfel că trifoiul roşu are o influenţă particulară în îmbunătăţirea nutriţiei creierului, atunci când acesta este afectat de surmenaj, în special în acele cazuri în care apare pierdere de memorie, idei confuze sau alte probleme apărute din cauze funcţionale. Medicul susţinea că a prescris remediul în aceste cazuri obţinând rezultate excelente şi considera că acesta probabil îmbunătăţeşte circulaţia, nu doar la nivelul sistemului nervos ci în întreg sistemul capilar, inclusiv la nivelul extremităţilor.

Tot în acele vremuri, trifoiul roşu era prescris contra cancerului, îmbunătăţind treptat funcţiile organismului.

În sistemele de medicină populară din Rusia şi China, medicii locali prescriau trifoiul roşu în tratamentul afecţiunilor respiratorii precum astmul şi bronşita, iar nativii americani în prescriau în tusea convulsivă şi cancer.

De-a lungul timpului a mai fost folosit în medicina populară din întreaga lume în afecţiuni ale pielii în combinaţie cu alte plante, în cancerul de sân, sub formă de cataplasmă din decoct aplicată local, în cancerul ovarian şi al sistemului limfatic, în bolile degenerative cronice, gută, tuse spastice. Flavonoidele din flori şi frunze manifestă efect estrogenic fiind astfel benefice în tratamentul problemelor ce apar odată cu menopauza. Inflorescenţele sunt alterative, antiscrofulozice, antispasmodice, diuretice, expectorante, sedative şi tonice.

Alcaloidul toxic saframina se întâlneşte adesea în trifoiul bolnav; acesta a fost studiat privitor la activitatea sa antidiabetică şi anti-SIDA. Recent, trifoiul roşu a primit o atenţie mărită fiind introdus în suplimentele alimentare destinate ameliorării simptomelor menupauzei, îmbunătăţirii sănătăţii cardiovasculare şi a oaselor.

Galbenelele se pot utiliza sub formă de infuzie, decoct, ceaiuri, comprese, spălături, măşti şi produse cosmetice. În funcţie de afecţiunea care se doreşte a fi tratată, gălbenelele pot fi utilizate pentru tratament local (creme, comprese, maşti, spălături) sau pentru tratamente sistemice (decoct, infuzie, ceai etc).

Au capacitatea de a ajuta organismul în lupta împotriva infecţiilor, având acţiuni antiinflamatoare, antiseptice, antibacteriene şi antifungice prin prezenţa saponozidelor şi uleiului volatil. Gălbenelele au acțiune cicatrizantă, emolientă și demulcentă datorită mucilagiilor, care formează geluri vâscoase, formând astfel un strat coloidal protector pentru mucoase și ţesuturi. Efectul cicatrizant al gălbenelelor se datorează carotenoidelor care asigură multiplicarea celulelor precum şi un efect antioxidant benefic împotriva radicalilor liberi.

Un studiu făcut asupra efectelor gălbenelelor asupra unui grup de pacienți cu probleme gastrice, mai exact ulcer gastroduodenal și gastrită hiperacidă; după tratamentul cu gălbenele, rezultatele au arătat dispariția nișei ulceroase la unii pacienți, aciditatea gastrică a scăzut foarte putin, ceea ce a condus la concluzia că gălbenelele acționează în aceste afecțiuni prin vindecarea epiteliului gastric, adică a acelui strat de protecție a stomacului care este lezat de boală. De asemenea se utilizează pentru vindecarea ulcerului bucal, la nivelul gâtului sau venos.

Denumirea ştiinţifică se datorează faptului că înfloreşte aproape tot anul, adică, în vechiul calendar roman, la toate calendele. În franceză, acestea poartă numele de „souci”, cu referire la culoarea plantei, derivat de la „floarea soarelui”. Potrivit unei legende engleze, Fecioarei Maria îi plăcea să-şi împletească în păr gălbenele; de aceea, în limba engleză, aceasta floare este numită „marigold”, însemnând „aurul Mariei”. Practicienii din secolul al XVII-lea o recomandă pentru „întărirea inimii” şi în tratarea variolei şi rujeolei.

Se pot utiliza sub formă de infuzie, decoct, ceaiuri, comprese, spălături, măşti şi produse cosmetice. În funcţie de afecţiunea care se doreşte a fi tratată, gălbenelele pot fi utilizate pentru tratament local (creme, comprese, maşti, spălături) sau pentru tratamente sistemice (decoct, infuzie, ceai etc).

Au capacitatea de a ajuta organismul în lupta împotriva infecţiilor, având acţiuni antiinflamatoare, antiseptice, antibacteriene şi antifungice prin prezenţa saponozidelor şi uleiului volatil. Gălbenelele au acțiune cicatrizantă, emolientă și demulcentă datorită mucilagiilor, care formează geluri vâscoase, formând astfel un strat coloidal protector pentru mucoase și ţesuturi. Efectul cicatrizant al gălbenelelor se datorează carotenoidelor care asigură multiplicarea celulelor precum şi un efect antioxidant benefic împotriva radicalilor liberi.

Un studiu făcut asupra efectelor gălbenelelor asupra unui grup de pacienți cu probleme gastrice, mai exact ulcer gastroduodenal și gastrită hiperacidă; după tratamentul cu gălbenele, rezultatele au arătat dispariția nișei ulceroase la unii pacienți, aciditatea gastrică a scăzut foarte putin, ceea ce a condus la concluzia că gălbenelele acționează în aceste afecțiuni prin vindecarea epiteliului gastric, adică a acelui strat de protecție a stomacului care este lezat de boală. De asemenea se utilizează pentru vindecarea ulcerului bucal, la nivelul gâtului sau venos.

Urzica este o plantă erbacee perenă care creşte în locuri necultivate, până la altitudinea de 1700 m.

Florile sunt mici, verzui şi înfloresc vara.

Planta se usucă la umbră, în locuri bine aerisite.

Lichidul urzicător îşi pierde efectul prin fierberea plantei.

Mugurii sunt bogaţi în vitamina C iar frunzele au efect diuretic.

Urzica vie este un bun antidot al indigestiei produse de consumul de scoici.

Este o plantă caldă, acidă, desicativă, aperitivă, emolientă, diuretică, are un bogat conţinut de fier (Urzica aparţine planetei Marte).

Conţine de asemenea provitamina A, vitaminele B2, C şi K, clorofilă, flavonoide, mucilagii, acizi esenţiali, ulei esenţial şi ulei gras.

În uz extern stimulează refacerea ţesuturilor – este cicatrizantă –

Toate părţile plantei au proprietăţi medicinale. Urzica este fortifiantă şi decongestivă hepatobiliară, remineralizantă, uşor hipoglicemiantă, reglatoare a tranzitului intestinal.

Băile cu urzică ameliorează sciatalgiile şi arteriopatiile periferice.Plante văzute încă din vremuri străvechi ca bogate surse de sănătate și protecție spirituală, urzicile au dat naștere unor variate legende și superstiții, îndreptățite sau nu, confirmate sau nu, până în zilele noastre. Se spunea că un vas cu urzici proaspăt tăiate așezat sub patul unui bolnav avea capacitatea de a-l lecui de orice boală îi stăpânea trupul. În același timp, urzicile răspândite prin toată casa erau înzestrate cu potențialul de a îndepărta spiritele rele.

Urtica dioica este o plantă erbacee, perenă cu rădăcină subţire şi o tulpină erectă, acoperită cu peri urticaţi. Frunzele sunt peţiolate opuse, ovate, lanceolate sau ovat lanceolate, ascuţite la vârf, dinţate pe margini, cu peri urticaţi pe ambele feţe. Florile sunt dispuse în panicule iar fructul este o nuculă cu perifon persistent. Înflorește în perioada iunie-octombrie.

Acțiunile terapeutice ale urzicii sunt rezultatul unui complex de principii active existente în toate organele plantei, și anume flavonoide, săruri minerale, vitamine, carotenoide, ulei volatil și taninuri. Urzica este cunoscută pentru proprietățile sale antianemice, energizante, vitaminizante, și mineralizante în special pentru anemici. Totodată este un bun depurativ în curăţarea sângelui de toxine, și un tonic excelent pentru întărirea sistemului imunitar. În afecţiunile digestive are efecte hepatoprotectoare, antimicrobiene, gastrosecretoare, antidiareice, antihemoragice. La nivelul aparatului respirator are proprietăţi expectorante, emoliente, antitusive, antiastmatice, antibronşitice, antiinflamatoare. Pentru sănătatea rinichilor are acţiuni diuretice şi drenor al excesului de uree, creatinină şi acid uric, fapt datorat în mare parte flavonoidelor din compoziție. Extern prezintă acţiuni astringente, antiseptice, cicatrizante, epitelizante, hemostatice, revulsive, antiseboreice, dezodorizante, urzica fiind foarte des utilizată în industria cosmetică în special la prepararea șampoanelor.

Datorită acțiunii sale diuretice, consumul prelungit de urzici poate cauza un dezechilibru electrolitic.

Vasc - Specie parţial parazită din familia Loranthaceae, parazitând arbori precum mărul, plopul, bradul, mesteacănul, frasinul, cu tulpină cu ramificaţie dichotomică, cu frunzele invers ovate dispuse opus, sempervirescente, formând tufe globuloase ce se menţin pe planta gazdă prin haustori puternici; flori unisexuate dioice, grupate câte trei, fructele sferice, albe. Materialul vegetal de interes farmaceutic – frunzele cu rămurelele – se recoltează de pe mesteacăn, frasin, brad, măr, acestea fiind considerate cele mai bune gazde pentru obţinerea remediului medicinal natural. Recoltarea se face în lunile de iarnă, când se pot depista mai uşor şi se evită confuzia cu vâscul de stejar, cu frunzele caduce, acesta considerându-se a fi fără utilizări medicinale.

Ca plantă medicinală, vâscul este bine cunoscut din antichitate, Plinius vorbind despre un vâsc folosit contra epilepsiei; Albert cel Mare îl arată ca leac contra ciumei. În mitologia greacă era asociat cu lumea subpământeană; aici,”creanga sacră” reprezenta cheia cu care un muritor în viaţă ar putea intra în lumea de dincolo şi reveni înapoi în lumea celor vii nevătămat, aşa cum spune povestea lui Aeneas. Druizii utilizau planta ca afrodisiac, iar în legendele scandinave simboliza pacea şi iubirea. Se credea că vâscul îndepărtează tot răul, spiritele rele şi vrăjile, fiind purtat uneori ca amuletă protectoare. Mai exista credinţa că vâscul dăruieşte fertilitate şi abundenţă. În Europa este strâns asociat cu sărbătoarea Crăciunului, fiind foarte căutat şi utilizat ca decor, existând o străveche tradiţie a sărutului sub buchetul din vâsc.

La noi în ţară, medicina ştiinţifică a secolului trecut constata că vâscul influenţează în mod deosebit circulaţia sângelui scoborând tensiunea şi rărind pulsul, acest fenomen având loc la foarte scurt timp de la administrarea extractului de vâsc. În cazurile de arterioscleroză sau în tulburările funcţionale renale, atunci când exista o tensiune mare a sângelui cu dureri de cap, nesiguranţă în mers, alterarea atenţiei şi judecăţei în urma întrebuinţării mai îndelungate a unui preparat de vâsc se observa cum tensiunea scădea treptat şi fenomenele morbide dispăreau, bolnavul recăpătându-şi sănătatea.

După observaţiile a diverşi cercetători colina din vâsc influenţa schimburile hormonale având astfel impact asupra funcţionării sistemului vascular. S-a constatat că durerile de cap, congestiile cerebrale şi stările de ameţeală cedau la o mai lungă întrebuinţare a vâscului; în hemoptizii întrebuinţarea acestei plante aducea un efect aproape momentan datorită scăderii aproape instantanee a presiunii arteriale.

Medicina populară românească cunoştea faptul că ceaiul de vâsc opreşte toate sângerările şi îl dădea asociat cu traista ciobanului ori cu coada calului; pulberea de vâsc era considerată un puternic vermifug pentru copii. Unii medici ai vremii mai recomandau vâscul contra isteriei, convulsiilor, epilepsiei, ameţelilor etc.

În prezent, preparatele din vâsc sunt foarte utilizate în ţările vorbitoare de limbă germană ca metode complementare şi alternative în tratamentul adjuvant al cancerului.

Componentele farmacologic active din vâsc sunt considerate în principal lectinele şi viscotoxinele; pe lângă acestea mai conţine saponine triterpenice, aminoacizi, amine.

Din investigaţiile preclinice s-au putut deduce dovezi experimentale asupra efectului de reducere a presiunii sangvine.