RenoStone 120 cps Herbagetica
Rinichi sănătoși
Beneficii:
• Susține eliminarea pietrelor la rinichi
• Curăță caile renale
• Ajută la eliminarea urinei
• Ajută la eliminarea excesului de apă
• Susține buna funcționare a rinichilor
• Curăță rinichii
• Susține funcționarea vezicii urinare
• Susține sistemul imunitar
• Efect antioxidant
Renostone este un produs cu o compoziție complexă formată din 12 extracte fitoterapice care au rolul de stimula procesul de eliminare al pietrelor la rinichi și de a curăța rinichii și căile renale. Efectul benefic Renostone este asigurat de concentrația ridicată, 210 mg/capsulă, de extract de Chanca piedra (Stone Breaker), plantă renumită pentru efectul de a „sparge” pietrele la rinichi. Compoziția Renostone este completată și de alte extracte cu efect benefic pentru sistemul reno-urinar: extractul de Colții-babei previne formarea pietrelor la rinichi, Mătasea de Porumb este un diuretic puternic, Extractul de Coada-calului accelerează vindecarea țesutului. Extractele de Urzică, Strugurii ursului și Tulsi acționează ca diuretice puternice, eliminând toxinele din organism . Extractele de Țelină și Brusture curăță rinichii, iar extractul de Castravete amar protejează sistemul reno urinar de leziuni. Extractul de Ghimbir reduce inflamația la nivelul căilor urinare, iar extractul de Astragalus susține funcțiile renale.
Renostone are efect benefic în litiaza renală, împiedică formarea calculilor renali și reduce efectele inflamatorii și leziunile cauzare de eliminarea pietrelor la rinichi.
Compoziție/1 capsulă:
Stone breaker (Extract Phyllanthus niruri) cu 5% principii amare ........................... 210 mg
Colții-babei (Tribulus terrestris) standardizat 40% Saponine ................................. 80 mg
Mătase de Porumb (Poaceae Zea mays) - extract 5:1 de Mătase de Porumb ......... 75 mg
Coada-calului (Equisetaceae Equisetum arvense) - extract 4:1 de Coada-calului standardizat cu 7 % Siliciu ................................. 30 mg
Urzica (Urtica dioica) - extract 10:1 de Urzica standardizat cu 4 % Polifenoli..................... 30 mg
Strugurii-ursului (Uva-ursi) - extract 4:1 de Strugurii-ursului ................................. 25 mg
Tulsi (Busuioc sfânt) - extract 15:1 standardizat 2.5% Acid ursolic ......................... 20 mg
Țelina (Apium graveolens) - extract 4:1 de țelină ................................................... 20 mg
Brusture (Arctium lappa) - extract 4:1 de Brusture ................................................ 20 mg
Castravete amar (Momordica charantia) - extract de Castravete amar standardizat 3% principii amare .................... 15 mg
Ghimbir (Zingiber offcinale) - extract 10:1 de Ghimbir standardizat cu 5% Gingeroli ................... 15 mg
Astragalus - extract 4:1 de Astragalus ............................................................................. 15 mg
Administrare: 2-3 capsule/zi
Produs notificat de Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Bioresurse Alimentare - IBA cu nr. 14535 /22.03. 2021.
Despre rinichi
Rinichii sunt organe pereche de forma unor boabe de fasole, situaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, la nivelul primelor vertebre lombare.
În organism, rinichii îndeplinesc trei funcţii importante:
-filtrarea sângelui şi producerea urinii,
-reglarea concentraţiei de minerale, electroliţi (sodiu, calciu, potasiu) şi a cantităţii de lichid din corp,
-reglarea tensiunii arteriale, aceasta din urmă fiind realizată prin producerea de enzime (renină).
Cele mai frecvente afecţiuni localizate la nivelul tractului urinar sunt infecţiile şi litiaza urinară.
Infecţiile urinare se datorează contaminării cu microorganisme patogene, cel mai des întâlnite fiind infecţiile cauzate de bacterii gram negative (Escherichia coli, Proteus, Klebsiella).
Litiaza urinară constă în formarea de calculi pe tractul urinar ce provin din substanţele chimice prezente în urină (săruri minerale, oxalaţi şi acid uric).
Crizele de litiază urinară se datorează deplasării calculilor pe tractul urinar şi se manifestă prin dureri violente.
Rolul componentelor:
Coada calului (Equisetum arvense) este o plantă erbacee din flora spontană, perenă, fără flori, care se înmulţeşte prin spori, precum ciupercile, muşchii şi ferigile.
Este o plantă de leac cunoscută şi folosită în Europa din timpuri imemoriale. Marii medici şi învăţaţi ai Antichităţii, Galen, Dioscoride şi Plinius, o menţionează în tratatele lor, chiar cu denumirea de Coada-calului, recomandând-o, cu precădere, în bolile de plămâni şi de rinichi.
Coada-calului a fost privită mult timp ca o plantă excelentă pentru detoxifiere, fiind folosită în cazul artritelor sau al bolilor cutanate despre ale căror simptome se credea că sunt potențate de prezența toxinelor în organism. Pe cale externă, pulberea de coada-calului era utilizată, direct pe răni, pentru oprirea sângerării și refacerea mai rapidă a țesutului lezat.
Conţine în cea mai mare parte minerale, peste 15% acid silici şi silicaţi, respectiv sărurile sale solubile în apă, sărurile de K, Al, S, Mg etc şi flavonoide, fapt pentru care este recunoscută pentru acţiunea sa diuretică. Mai multe studii de laborator si clinice au arătat că administrarea de coada calului are ca efect eliminarea accelerată a apei din ţesuturi.
Saponozidele şi acizii polifenolcarboxilici conţinuţi fac această plantă ca fiind folositoare pentru tratarea unei game variate de afecțiuni precum infecțiile genito-urinare, bolile renale, problemele prostatei, obezitatea, artrita, ulcerele hemoragice și tuberculoza. Siliciul conținut se pare că tonifică țesutul conjunctiv – din tendoane, ligamente, cartilagii și os – ceea ce poate explica utilizarea ei în afecțiunile reumatice. Este prescrisă pentru combaterea celulitei, constituie o sursă de minerale pentru persoanele predispuse la fracturi osoase și este folosită pentru tratarea tetaniei.
Studii recente arată că în corpul uman cantitatea de siliciu scade odată cu vârsta, fenomen care are o contribuţie decisivă la ceea ce numim îmbătrânirea organismului. Practic, pe măsură ce scade procentul de siliciu organic din corpul nostru, apar fenomene cum ar fi rigidizarea şi sclerozarea vaselor de sânge, mai ales a arterelor, pierderea elasticitătii pielii şi a celorlalte ţesuturi, scăderea densităţii osoase, prolapsurile etc. Coada-calului este planta care conţine cea mai mare cantitate de siliciu organic asimilabil. În Statele Unite ale Americii se găsește frecvent și în diferite suplimente nutriționale, sub formă de extracte fluide sau în capsule, pentru aportul în săruri minerale.
Ghimbirul este o specie originară din Asia tropicală; perenă, cu rizom cărnos, ramificat ca o mână cu degete, cu tulpini aeriene ierboase ce se reînnoiesc anual, unele fiind înalte cu frunze, altele scurte, reproducătoare, purtând florile.
Denumirea provine de la grecescul zingiber, cuvânt de origine sanscrită.
Plantă medicinală cunoscută din vechime, ghimbirul a fost utilizat ca remediu în medicina tradiţională chineză şi indiană de mai bine de 2500 de ani. În medicina Ayurvedică a fost folosit ca remediu natural carminativ, anti-colitic, pentru stimularea digestiei, pentru hemoroizi, boli cronice ale pielii, obezitate şi sângerări anormale după naştere. În Medicina Tradiţională Chineză a fost şi este recomandat în balonare, tuse, vomă, diaree şi reumatism.
În Europa ghimbirul a fost menţionat în secolul I de către medicul grec Dioscorides, pentru proprietăţile sale digestive, pentru stimularea intestinală şi ca util pentru stomac. Din jurul anilor 1100 a fost utilizat în toate ţările europene. În lucrările medicale europene vechi, scrise de Harpestreng cca.1200, Lonicerus 1564, Matthiolus 1626, Bentley şi Trimen 1880, ghimbirul este descris ca util pentru stimularea apetitului şi a digestiei, pentru intestin şi pentru infecţii bucale şi gingivale. Monografiile ghimbirului au fost şi încă sunt parte din majoritatea farmacopeelor europene şi non-europene [Imbesi 1964; Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005; Farmacopeea Ayurvedică Indiană; Farmacopeea Indiană 2007] şi bineînţeles din Farmacopeea Europeană 7. Farmacopeea Chineză recomandă ghimbirul în senzaţii de rece, vomă şi diaree însoţite de extremităţi reci şi puls slab; pentru dispnee şi tuse cu expectoraţie abundentă.
Rădăcina de ghimbir conţine ulei esenţial cu peste 100 de compuşi identificaţi, în principal compuşi terpenoidici. Principiile responsabile de gustul picant, sau constituenţii non-volatili, ai ghimbirului, sunt considerate responsabile pentru proprietăţile aromatice ale acestuia, şi pentru activitatea farmacologică. Printre acestea: gingerolii, shagaolii, gingerdione, paradol, vallinoide, galanali A şi B, şi zingerona. Alţi compuşi ai ghimbirului constau în carbohidraţi, grăsimi, minerale, oleorezine, vitamine, ceruri, enzime proteolitice. Rizomul de ghimbir conţine venilil-cetone pungente, incluzând (6)-gingerol şi (6)-paradol, pentru acestea raportându-se activitate puternic antiinflamatoare precum şi proprietăţi antitumorale.
Castravetele amar vegetează în zone tropicale, incluzând zona Amazoniană, estul Africii, Asia şi Caraibele, fiind cultivat în America de Sud atât în scopuri alimentare cât şi în scopuri medicinale.
Este o plantă erbacee din familia Cucurbitacee (familia bostanului), căţărătoare, cu cârcei, ajungând până la 5 m lungime. Prezintă frunze simple, alterne, septate cu 3 până la 7 lobi. Fiecare plantă poartă separat flori mascule sau femele galbene. Fructele, castraveţii, prezintă o formă oblongă şi un exterior verucos distinct. În Emisfera Nordică, înflorirea are loc în iunie-iulie iar fructificarea din septembrie până în noiembrie.
Denumirea latinească Momordica înseamnă „a muşca”, făcând referire la marginile zimţate ale frunzelor, care apar ca şi când ar fi fost muşcate. Toate părţile plantei au gust amar.
Populaţiile locale amazoniene şi triburile indigene sud-americane cultivă castravetele amar în grădinile proprii folosindu-l în mâncăruri pentru aromatizare.
Ca plantă medicinală, castravetele amar are o istorie îndelungată de utilizare în cadrul acestor populaţii, astfel, ceaiul din frunze este folosit pentru diabet, pentru eliminarea gazelor intestinale, pentru a provoca menstruaţia, şi ca antiviral în pojar, hepatite, şi afecţiuni febrile. Topic este utilizat în răni, iritaţii, şi infecţii, iar intern şi extern pentru viermi şi alţi paraziţi.
În fitoterapia braziliană este utilizat în tumori, răni, reumatism, malarie, inflamaţii, infecţii vaginale, probleme menstruale, diabet, colici, febră, hemoroizi, viermi. Mai este folosit de asemenea ca afrodisiac şi ca abortiv.
În Mexic, întreaga plantă este folosită în diabet, în dizenterie, iar rădăcina este un reputat afrodisiac; medicina naturistă peruviană utilizează frunza sau părţile aeriene în tratamentul pojarului, malariei, inflamaţiilor iar în Nicaragua frunza este în mod obişnuit folosită în durerile de stomac, diabet, febră, răceli, tuse, dureri de cap, malarie, probleme menstruale, hipertensiune, infecţii, şi ca ajutor pentru naşteri.
Castravetele amar conţine o varietate de compuşi biologic activi incluzând triterpene, proteine şi steroizi. O proteină găsită în castravetele amar – momordina – a demonstrat clinic activitate anticanceroasă pe limfoamele Hodgkin la animale; şi alte proteine izolate din plantă au demonstrat activitate antitumorală şi antivirală.
În numeroase studii, cel puţin trei grupuri diferite de compuşi găsiţi în toate părţile plantei, care includ un amestec de saponine steroidice (charantine), peptide similare insulinei şi alkaloizi, au demonstrat clinic proprietăţi hipoglicemiante sau alte acţiuni cu beneficii potenţiale în cazul diabetului.
Mai mult de 100 de studii in vivo au demonstrat efectele de reducere a glicemiei ale acestui fruct. Acesta a arătat de asemenea abilitatea de a îmbunătăţi aportul celular de glucoză, de a stimula eliberarea insulinei, şi de a potenţa efectul acesteia. În alte studii in vivo, fructul sau seminţele de castravete amar au redus colesterolul total. Într-un studiu, nivelele ridicate de colesterol şi trigliceride la şobolanii diabetici au fost reduse până la normal după 10 săptămâni de tratament.
Urzica este o plantă erbacee perenă care creşte în locuri necultivate, până la altitudinea de 1700 m.
Florile sunt mici, verzui şi înfloresc vara.
Planta se usucă la umbră, în locuri bine aerisite.
Lichidul urzicător îşi pierde efectul prin fierberea plantei.
Mugurii sunt bogaţi în vitamina C iar frunzele au efect diuretic.
Urzica vie este un bun antidot al indigestiei produse de consumul de scoici.
Este o plantă caldă, acidă, desicativă, aperitivă, emolientă, diuretică, are un bogat conţinut de fier (Urzica aparţine planetei Marte).
Conţine de asemenea provitamina A, vitaminele B2, C şi K, clorofilă, flavonoide, mucilagii, acizi esenţiali, ulei esenţial şi ulei gras.
În uz extern stimulează refacerea ţesuturilor – este cicatrizantă –
Toate părţile plantei au proprietăţi medicinale. Urzica este fortifiantă şi decongestivă hepatobiliară, remineralizantă, uşor hipoglicemiantă, reglatoare a tranzitului intestinal.
Datorită acțiunii sale diuretice, consumul prelungit de urzici poate cauza un dezechilibru electrolitic.
Porumbul (Zea mays) este o plantă graminee originară din America, cunoscută şi cultivată astăzi aproape pe tot globul. La noi foarte cunoscută ca plantă de cultură, crescând până la 2-3 m înălţime, cu tulpina cu internodii pline cu parenchim medular, cu frunzele alungite şi florile unisexuate monoice (florile femele şi florile mascule se formează pe aceeaşi plantă).
Mătasea porumbului se recoltează în perioada iulie-august (în timpul înfloririi sau cel mai târziu când boabele sunt în faza de „lapte”), şi conţin săruri minerale, în special de potasiu, steroli, saponine, flavonoide, terpenoide, alantoină, vitaminele C, K, E şi prezintă acţiune diuretică şi calmantă, utilă în cistite, metrite, şi favorizează eliminarea calculilor renali.
Porumbul având originile în America, nu are o istorie îndelungată de utilizare în continentul European sau cel Asiatic. Mătasea de porumb se folosea de către americani, aceştia cunoscând valoarea sa ca remediu natural. În general o foloseau ca suport pentru organele abdominale, pentru a trata constipaţia, diareea, retenţia urinară, infecţiile vezicii, precum şi infertilitatea, durerile menstruale şi pentru tonifierea uterului după naşteri, afecţiuni ale prostatei.
Odată adusă în Europa şi Asia, planta şi produsul său medicinal au devenit cu timpul un remediu tradiţional în China, Turcia, Franţa, şi de asemenea şi la noi în ţară. Mătasea porumbului este oficială în Farmacopeea Republicii China şi a fost în Farmacopeea Franceză, şi de asemenea în Farmacopeea Română X ca diuretic, şi este şi în prezent folosită ca tratament naturist util pentru afecţiuni ale vezicii urinare şi rinichilor, prin efectul diuretic demonstrat ştiinţific ajutând la eliminarea nisipului şi a calculilor biliari, şi ajutând de asemenea la scăderea tensiunii arteriale. Este privită de asemenea ca un produs care ajută la purificarea sângelui şi la eliminarea toxinelor din organism.
Găsim mătasea porumbului în produsele naturiste şi sub formă de combinaţie, alături de alte plante utile în afecţiunile aparatului urinar.
În prezent se evaluează potenţialul său antioxidant şi hipoglicemiant.
Denumirea științifică a brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greacă, unde „arktos” înseamna urs, iar „lappa” înseamnă în limba celților labă. Deci, Arctium lappa ar insemna laba ursului, probabil datorită formei frunzelor sale mari, care aduce întrucâtva aminte de urma labei unui urs.
Rădăcina de brusture era caracteristică în repertoriul medicilor populari din America și Europa. Europenii au început să o folosească puternic în Evul mediu, atât ei cât și predecesorii lor erau convinși de rolul diuretic și de curățare al sângelui prin eliminarea toxinelor din organism, chiar și microorganismele ce produc sifilis. În medicina tradițională chineză și indiană, medicii foloseau brusturele pentru tratarea răcelii, gripei și alte afecțiuni ale gâtului și pieptului.
Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani).
Brusturele s-a folosit din cele mai vechi timpuri ca un tonic pentru ficat. Are efect diuretic si ajută la eliminarea toxinelor din organism, tocmai de aceea este un bun remediu împotriva afecțiunilor pielii. Proprietățile sale antiseptice îl recomandă ca tratament pentru acnee, eczeme, psoriazis, pete maronii de bătrânețe, furuncul sau orice tip de iritație a pielii sau scalpului.
Planta are acțiune diuretică și diaforetică, cu eliminarea acidului uric și a toxinelor din organism. Efectul coleretic se datorează principiilor amare care stimulează secreția sucurilor digestive și a bilei, stimulează digestia, funcția hepatică și pancreatică. În uzul intern, brusturele se folosește împotriva răcelii, gripei, afecțiunilor renale, litiazei biliare, hipertensiunii, diabetului zaharat sau furunculilor. Totodată, ceaiurile de brusture ajută organismul să elimine toxinele. În uzul extern, brusturele și-a dovedit eficacitatea împotriva afecțiunilor bucale, herpesului, rănilor și ulcerațiilor.
Complexul de substanțe active precum inulina, mucilagiile, principiile amare, lactonele sesquiterpenice, acizii grași și vitaminele, au determinat studiile de specialitate să dovedească proprietățile benefice asupra sănătății organismului.
Astragalus - Plantă perenă din familia Fabaceae nativă în partea de Nord-Est a Chinei, în zonele Mongoliei şi Coreei, înaltă de 40-90 cm, cu tulpina acoperită cu peri, cu frunze cu 12-18 perechi de foliole. Partea medicinală din plantă o constituie rădăcina, recoltată de obicei de la plantele în vârstă de 4 ani.
Este una din cele 50 plante fundamentale utilizate în medicina tradiţională chineză. Shen nung, fondatorul fitoterapiei chineze, a clasificat astragalusul în tratatul său clasic Shen Nung Pen Tsao Ching (circa anul 100 D.H.) ca plantă superioară. Denumirea sa chinezească, huang qi, se traduce prin „lider galben”, făcând referire la culoarea galbenă a rădăcinii şi la statutul său de una din cele mai importante plante tonice.
Medicina tradiţională chineză a folosit planta pentru ameliorarea transpiraţiilor nocturne, deficienţei de chi (caracterizată prin stări oboseală, slăbiciune, şi lipsa poftei de mâncare), şi în diaree. Astragalusul a înregistrat în China o îndelungată istorie de utilizare pentru „întărirea chi-ului”, sau cum am înţelege noi, a sistemului imunitar, ca tonic puternic pentru ridicarea nivelului energetic, fiind implicat şi ca diuretic eficient, vasodilatator şi ca tratament în infecţiile respiratorii. Adesea este folosit în combinaţie cu alte plante pentru a întări rezistenţa organismului la boli.
Este considerată o plantă adaptogenă, susţinând astfel organismul împotriva diverşilor factori de stres, incluzând stresul fizic, mental sau stresul emoţional.
Rădăcina plantei conţine polizaharide, asparagină, fitosteroli, colină, betaină, acid linoleic.
Astragalus mai conţine substanţe antioxidante ajutând la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ, dar în principal este folosit pentru a proteja şi susţine sistemul imunitar, în prevenirea răcelilor şi altor infecţii ale tractului respirator superior, pentru reducerea tensiunii sangvine, în tratamentul diabetului, şi pentru protejarea ficatului.
Astragalus prezintă şi proprietăţi antiinflamatoare şi antibacteriene, fiind astfel utilizat uneori aplicat pe piele pentru îngrijirea rănilor.
Studiile realizate au demonstrat proprietăţi antivirale şi de stimulare a sistemului imunitar, susţinând astfel utilizarea sa pentru prevenirea răcelilor. Cercetătorii din Statele Unite au arătat că astragalus poate deveni un posibil tratament pentru pacienţii ai căror sistem imunitar a fost afectat de radio- sau chimioterapie. În aceste studii, suplimentele cu astragalus au părut să ajute pacienţii să se recupereze mai rapid şi să le prelungească de asemenea durata de viaţă.
Studii recente realizate în China sugerează că astragalus, datorită proprietăţilor antioxidante, poate ajuta persoanele cu forme severe de afecţiuni cardiace, ameliorând simptomele acestora, reducând nivelele de colesterol şi îmbunătăţind funcţionarea inimii.
Ţelina este o plantă medicinală şi legumicolă care poate atinge o înălţime maximă de un metru şi care îşi are originile în sudul Europei.
Planta are un rizom gros, aproape rotund, uneori denivelat.,frunzele sunt mari, penate, cu coadă foarte lungă, fiind colorate într-un verde-închis, consistent, sănătos iar florile de ţelină sunt albe.
Din punct de vedere medicinal, utile sunt toate părţile ţelinei (frunzele, rădăcina, seminţele).
Pentru uz medicinal, din ţelină se prepară infuzie, sirop, suc de frunze, decoct şi cataplasme. De asemenea, ţelina intră în combinaţie cu alte plante medicinale, în procesul de preparare a unor ceaiuri cu efect medicinal sporit.
Principalele substanţe active importante din ţelină sunt: vitaminele A, B şi C, săruri minerale, colină, tirazină, acid glutamic, anhidridă sedanomică şi sedanolidă (compuşi specifici ţelinei).
Ţelina acţionează în organism ca un bun agent digestiv, diuretic, antiasmatic, carminativ, expectorant.
Ţelina poate fi utilizată ca adjuvant sau ca mijloc direct de tratament, în litiază renală, edeme, hidropizie, bronşite cronice, astm, albuminurie, nervozitate, sterilitate, impotenţă, hipertensiune arterială, obezitate, demineralizare, febră, ulceraţii ale pielii, degerături.
Ţelina este interesantă şi pentru diabetici deoarece conţine o substanţă asemănătoare insulinei.
Mai nou, ţelina este utilizată şi ca un aliment antistres, având acţiune relaxantă asupra sistemului nervos. Este foarte indicată şi în reumatism, caz în care se fac adevărate cure de ţelină (cu frunze de ţelină şi cozile acestor frunze).
