Reglacid 60 cps Hofigal

Calmeaza senzatia de disconfort si de tensiune abdominala, senzatia de arsuri gastrice.

Beneficii:
-asigura un aport bogat de fitonutrienti necesar echilibrarii dietei pentru imbunatatirea digestiei si buna functionare a tractului gastro-intestinal;
-mentine aciditatea gastrica in limite normale;
-rol de protectie a mucoasei gastro-intestinale, favorizeaza regenerarea acesteia;
-impiedica trecerea continutului acid al stomacului in esofag;
-intervine favorabil in tulburari functionale gastro-intestinale, atenuand aparitia unor disfunctionalitati;
-calmeaza senzatia de disconfort si de tensiune abdominala, senzatia de arsuri gastrice;
-amelioreaza unele dezechilibre metabolice, consecinte ale tulburarilor functionale de la nivelul tractului digestiv;
-asigura starea generala de bine.

Compozitie/capsula:
-60,00 mg pulbere din fructe degresate de Catina (Hippophaë rhamnoides),
-60 mg pulbere din flori uscate de Musetel (Matricaria recutita), -52,00 mg pulbere din parti aeriene uscate de Amarant(Amaranthus caudatus),
-52 mg pulbere din parti aeriene uscate de Sunatoare (Hypericum perforatum),
-50,00 mg pulbere din cuticula de pipota de pui uscata,
-1,2 mg ulei volatil de Cimbru (Thymus vulgaris),
-0,8 mg ulei volatil de Levantica (Lavandula angustifolia),
-carbonat de magneziu (agent de intarire),
-amidon de porumb (agent de incarcare),
-talc (agent antiaglomerant),
-stearat de magneziu (agent de intarire),
-capsula (gelatina).

Administrare:
Cate 1-2 capsule de 3 ori pe zi, cu 10-15 minute inainte de mesele principale sau la recomandarea specialistului.

Atentionari:
Produsul este bine tolerat, fara contraindicatii semnalate pana acum la dozele si ritmul de administrare recomandate.
In sarcina si perioada de alaptare este necesara recomandarea specialistului.
La aparitia unor efecte nedorite se intrerupe administrarea produsului si se recomanda consultarea medicului sau farmacistului.
Produsul este un supliment alimentar si nu trebuie sa inlocuiasca o dieta variata si echilibrata si un stil de viata sanatos.
A se pastra la temperatura camerei (15-25°C), ferit de umiditate si lumina, in ambalajul original !
A nu se depasi doza recomandata pentru consumul zilnic !
A nu se utiliza dupa data de expirare inscrisa pe ambalaj !
A nu se lasa la indemana si vederea copiilor mici !

Rolul componentelor:
Muşeţelul e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).
Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.
A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.
În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.
În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.
Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).
Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.
Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.
Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.
Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.
Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.
Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.
În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.
Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.
Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.
Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.
Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.
Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.
Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.
Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.
Muşeţelul, datorită calităţilor sale benefice, este una dintre cele mai solicitate plante medicinale.

Amaratul a fost cultivat de azteci de acum 8,000 de ani si gasit din abundenta in continuare in Peru, amarantul s-a raspandit de-a lungul timpului in Mexic si peninsula Yucatan. Astazi se cultiva in Africa, India, China, Rusia, in America de Sud si se replanteaza in America de Nord.
Desi trece neobservat de multi, amarantul este o planta inalta - aproape 2 m – cu frunze late verzi, flori de culoare rosu aprins sau auriu, existand peste 60 de specii diferite. Florile sunt sub forma unor muguri de cereale minuscule, motiv pentru care planta intra deseori in categoria "cerealelor". Dar amarantul nu este o cereala precum ovazul, graul sau orezul. Este uneori denumit "pseudo-cereala" datorita structurii sale nutritionale, similara cu a cerealelor.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei cereale este ca nu contine gluten. Boabele macinate dau o faina de o nuanta de alb-ivoriu, desi "mugurii" rosii pot fi si ei macinati pentru a conferi culorii o nuanta mai rosiatica, dar si un aport nutritiv mai mare.
Amarantul se gateste precum orezul, quinoa sau pastele: se fierbe in multa apa (sase cani de apa la o cana de amarant), timp de 15 - 20 de minute, se strecoara, se clateste si se consuma.
Amarantul este foarte bun pentru ingrosarea sosurilor, a supelor, a tocanitelor si chiar a jeleurilor. Consumat ca o gustare, amarantul poate avea o consistenta usoara, cu aroma de nuci sau usor piperata. Amarantul este mult mai nutritiv decat oricare dintre varietatile de cereale adevarate.
Un motiv pentru care amarantul se distinge printre cereale este continutul sau nutritiv remarcabil. Este mai bogat in minerale, precum calciu, fier, fosfor si carotenoide decat majoritatea legumelor. Are si un continut de proteine impresionant: la o cana de amarant acesta contine 28.1 grame proteine comparativ cu 26.3 grame la aceeasi cantitate de ovaz si 13.1 grame la o cana de orez.
Amarantul are un continut proteic comparativ cu al laptelui si este o sursa foarte buna de lizina, un aminoacid esential; ceea ce nu se poate spune despre restul cerealelor. Pe langa aceasta, mai contine si proteinele de baza denumite albumine si globuline, care, in comparatie cu prolaminele din grau, sunt mai solubile si mai digerabile.