PROSTATA PROTECT 60 capsule Steaua Divina

PROSTATA PROTECT 60 capsule Steaua Divina

Asigură sănătatea prostatei.

Prostataprotect capsule este adjuvant pentru optimizarea funcţiei aparatului urogenital masculin, susţine funcţionarea normală a căilor urinare.

Ingrediente:

• Ghimpe (Xanthium spinosum),
• Urzică moartă albă (Lamium album),
• Pir (Agropyron repens),
• Pufuliţa-cu-flori-mici (Epilobium parviflorum),
• Ienupăr (Juniperus communis),
• capsulă vegetală. 

Mod de prezentare: flacon cu 60 capsule a câte 500mg fiecare.

Mod de utilizare: Câte 2 capsule de 3 ori pe zi, înainte de masă, sau după sfatul consultantului de spacialitate. Se recomandă ingerarea cu multă apă, pentru a asigura ajungerea capsulelor în stomac.Recomandăm deschiderea capsulelor şi administrarea pulberii de plante sublingual (se ţine sub limbă 5-10 minute, apoi se înghite cu apă). Pentru un efect maxim se recomandă utilizarea produsului timp de 3 luni.

Precauţii la utilizare: afecțiuni renale grave.

Contraindicaţii: alergie la oricare dintre componentele produsului. 

Reacţii adverse:Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.

Interacţiuni medicamentoase: nu are.

Produsul nu conţine substanţe cu potenţial alergenic.

Produsul este un supliment alimentar şi nu trebuie să înlocuiască o dietă variată şi echilibrată şi un mod de viaţă sănătos.

A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic.

A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor mici.

A se feri de lumină şi umiditate.

Produs realizat într-un sistem de management al calității certificat conform SR EN ISO 9001:2015 de către TÜV THÜRINGEN Germania. 

Notificat de S.N.P.M.A.P.S. cu nr. 747/ 2005

Rolul componentelor:

Ghimpe - Plantă anuală, înaltă de 20-80 cm, ramificată de la bază, verde-gălbuie. Frunze ovat-lanceolate sau rombice, adânc trilobate, cu lobii mijlocii mai lungi, pe dos alb-păroase, pe faţă verzi-gălbui. La baza fiecărei frunze se află un spin trifurcat. Florile unisexuate, cele mascule situate în vârful ramurilor, cele femele câte 1-2 la subsuoara frunzelor; fructul elipsoidal acoperit cu spini drepţi cu vârful uncinat. Se recoltează părţile aeriene în perioada iulie-august.

Istoricul ghimpelui ca plantă medicinală este oarecum confuz, din cauza denumirii sale care în vechinme a fost atribuită mai multor specii diferite. Apare menţionat în mod clar abia în cărţile de la sfârşitul secolului XIX, cu acţiune diuretică, diaforetică, alterativă şi sialogogă, sau chiar astringentă, recomandat fiind ca remediu pentru unele boli ale sângelui, şi în hidrofobie.

A fost utilizat mai mult ca remediu domestic. Planta întreagă este un stiptic activ util pentru aplicaţii generale.

Din Europa a fost introdus şi în Asia, unde de asemenea a fost utilizat ca diuretic, antiperiodic (în febră intermitentă), sudorific, antidiareic şi stiptic.

În medicina populară din zona Asiei Centrale, tinctura din plantă era folosită pentru a trata guşa, reumatismul şi răcelile, pentru tratarea bolilor inflamatorii şi de asemenea ca diuretic, antipiretic şi sedativ.

În medicina populară românească, ghimpele este folosit atât individual cât şi în combinaţii ca tratament naturist în special în infecţii şi litiază urinară, a altor afecţiuni urinare, şi în inflamaţii ale prostatei, chiar şi în cancerul de prostată şi în cancerul organelor genitale, şi de asemenea în hipertiroidism, noduli tirpidieni.

Părţile aeriene ale ghimpelui conţin flavone, lactone sesquiterpenice – xanthinină, xanthanină, xanthanol, izoxanthanol, xanthinosin, tomentosin, şi derivaţi ai xanthanolidelor, diterpena atractilozidă, ulei esenţial, xanthumină şi decatilxanthumină, fitosteroli – beta-sitosterol şi stigmasterol. Mai conţin carboxiatractilosidă, substanţă responsabilă pentru efectul toxic la animale.

Xanthatina a arătat în studii activitate bactericidă şi fungicidă.

La noi în ţară este valorificat în special în produsele naturiste recomandate pentru afecţiuni inflamatorii ale prostatei.

Urzica moartă albă (Lamium album) este o plantă cunoscută în medicina populară pentru calitățile ei terapeutice. Asemănătoare cu urzica, dar fără să aibă perișorii urticanți ce conțin substanța pișcătoare. Planta a fost numită Arhangheli, deaorece se credea ca înflorește de ziua Arhanghelului Mihail, în 8 mai după calendarul iulian (28 aprilie acum). Laimos este un cuvânt vechi grecesc care înseamnă gât, și se referă la forma florilor.

Este o plantă erbacee perenă, de 20 – 75 cm. înălțime, cu frunze opuse, dințate, triunghiular-ovate. Florile sunt alb-labiate dispuse sub formă de guler la subsuoara frunzelor. Planta înflorește din mai până în octombrie, iar în zonele muntoase chiar mai târziu. De la urzica moartă se recoltează florile (Lamii alba flos) şi planta fără rădăcini (Lamii alba herba).

Produsul vegetal se utilizează mai ales în medicina populară, ca expectorant mucolitic în catarul căilor respiratorii superioare, acțiune datorată mucilagiilor și saponinelor din compoziție. Acestea din urmă fiind responsabile și de efectul antiinflamator, efect stabilit prin investigații farmacologice de specialitate. Urzica moartă se folosește și ca depurativ, iar majoritatea specialistilor medicinei naturiste recomandă folosirea urzicii moarte în tratarea și vindecarea bolilor aparatului genito-urinar, anexitei, inflamațiilor uterului, spasmelor uterine, prostatei, hipertrofiei de prostată, tulburărilor și durerilor menstruale, stărilor de nervozitate datorită instalării menopauzei, bolilor renale grave, usturimilor la urinat, retenției urinare.

Taninurile din flori, sunt responsabile pentru acţiunea astringentă datorită faptului că coagulează proteinele care au efect retractant. Datorită acţiunii astringente planta înflorită este utilizată în tratamentul diareei iar în uzul extern pentru hemoroizi şi varice. Urizica moartă albă are acţiune antiseptică renală, fiind utilizată în tratamentul hematuriei. De asemenea favorizează schimburile metabolice ale organismului şi combate insomnia.

Extern, urzica moartă se folosește sub formă de comprese în ulcerații cutanate, varice, arsuri, eczeme, sub formă de gargară pentru stomatite.

Studii recente au fost făcute în direcţia unei acţiuni anticanceroase a urzicii albe precum şi către acţiunea cicatrizantă,se pare prin stimularea creşterii de fibroblaste la nivelul ţesutului cutanat.

Pir - Specie perenă, cu stoloni subterani orizontali, galben lucitori, cu internoduri de 5 cm goale în interior, la noduri cu rădăcini adventive. Tulpinile aeriene sunt erecte cu noduri proeminente şi internoduri de tip pai; frunze liniare cu teaca despicată care înconjoară tulpina, cu limbul de 10-20 cm lungime şi 6-9 cm lăţime, aspru şi cu nervurile paralele. Spicele terminale compuse din spiculeţe multiflore, turtite. Se recoltează rizomul, în perioadele martie-aprilie, septembrie-octombrie.

Pirul a fost utilizat ca plantă medicinală din vremuri antice. Denumirea sa ştiinţifică a fost menţionată în publicaţiile lui Dioscorides, Pilnius, Tabermontanus-Bauhinus 1588, şi Matthiolus 1626. Rizomul a fost utilizat tradiţional ca diuretic, în special în amestec uc alte plante.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX acorda o atenţie deosebită pirului, acţiunea sa fiind considerată importantă în diabetul zaharat, datorită prezenţei substanţei similare inulinei şi a proprietăţilor sale stimulente a secreţiei glandelor intestinale. Infuzia de pir era cunoscută pentru acţiunea sa „diuretică şi eliminatorie din organism a produselor vătămătoare de desasimilaţie, dând astfel bune rezultate în gută, icter şi bolile ficatului”.

Ceaiul de pir mai era considerat anticataral şi sudorific, efecte care pe lângă cel diuretic lucrau favorabil în stările catarale cronice ale căilor respiratorii, stomacului şi intestinelor, ca şi în tuberculoza incipientă, în reumatism şi nefrite. Având în vedere bogăţia pirului în vitamine şi minerale, medicii vremii recomandau mustul extras din rădăcinile proaspete pentru cura de primăvară.

Medicina populară românească apreciază foarte mult rădăcina de pir recomandând-o ca remediu naturist pentru bolile de stomac şi reumatism, în întărirea ficatului şi a splinei, ca depurativ, ca fluidifiant al secreţiilor mucoase. Se mai foloseşte în combinaţie cu alte plante în afecţiuni respiratorii.

Rizomii pirului conţin triticina (similară inulinei) polizaharide (fructozani), inozitol, manitol, fructane, flavonoide, lectine, mucilagii, acizi fenil carboxilici, acid silicic şi silicaţi, săruri minerale (K, Fe) şi cantităţi foarte mici de ulei esenţial.

În produsele naturiste întâlnim în prezent pirul, individual sau în combinaţii, recomandat pentru infecţiile şi inflamaţiile reno-urinare (cistite, pielite, nefrite, prostatite), pentru tratamentul naturist al litiazei urinare, hipertensiunii arteriale şi retenţiilor hidro-saline (edeme).

Pufuliţa a fost pe larg utilizată în toată lumea ca plantă medicinală, şi ca aliment.

Egiptenii, şi apoi medicina populară din Europa, utiliza pufuliţa pentru tratarea inflamaţiilor, adenoamelor şi tumorilor de prostată.

Nativii americani o utilizau pentru arsuri la urinare, probleme urinare ale bărbaţilor, tuse şi iritaţii ale gâtului, disconfort stomacal şi intestinal, iar sub formă de cataplasme pentru probleme ale pielii. Locuitorii Siberiei şi unele triburi de eschimosi o utilizau pentru tratarea rănilor. Medicii eclectici o considerau de neegalat în tratamentul problemelor intestinale de vară, şi o utilizau în diferite alte tipuri de diaree (cholera infantum, dizenterie tifoidă).

Astăzi, pufuliţa este folosită în produsele naturiste, singură sau în combinaţii, în special pentru problemele de prostată şi disfuncţiile urinare aferente acestora, dar a avut succes şi în probleme hepatice, şi mai este folosită ca tratament naturist pentru enterite şi reumatism.

Iarba de pufuliţă conţine taninuri hidrolizabile (oenotheina B), flavone, compuşi fenil-propanici, β-sitosterol, esteri ai sitosterolului şi sitosteril-glucozide, pectine, acizi organici, acizi triterpenici pentaciclici (acid ursolic, acid maslinic) şi substanţe minerale care îi imprimă plantei acţiune antibiotică, antivirală, coleretic-colagogă, emolientă, astringentă.

Extractul de pufuliţă a dovedit un efect antiflogistic accentuat.

Datorită acestor caracteristici, pufuliţa, este foarte utilizată în produsele vegetale destinate preparării ca infuzii, recomandate ca remedii naturiste pentru tulburările de micţiune ce însoţesc hiperplazia benignă de prostată.

Un studiu de ultimă oră a arătat că extractele din cele trei specii de pufuliţă sunt active împotriva celulelor canceroase hormon-dependente de la nivelul prostatei. Este posibil ca activitatea biologică a materialului vegetal să fie influenţată de conţinutul ridicat de oenotheină B.

Primele utilizări ale ienupărului în scopuri medicinale au fost consemnate în urmă cu trei milenii, în zona muntoasă a Indiei, spre Tibet, unde era folosit contra bolilor pulmonare, dar și în ritualurile de purificare ori de alungare a spiritelor rele.

Ienupărul sau jneapănul, cum este cunoscut la noi, este un arbust conifer, răşinos, rezistent la ger şi secetă, fără pretenţii faţă de sol. Fructele sunt galbene şi conţin ulei volatil , zahăr invertit (cca. 30%), alte glucide, acizi organici (gliceric, acetic, malic, formic), răşini, săruri minerale, vitamina C, tanin, flavonoide, potasiu, calciu, un principiu amar. Uleiul de ienupăr, folosit din vremuri străvechi, este recunoscut şi astăzi pentru proprietăţile sale antiseptice, antireumatice, depurative, antispasmodice, astringente, diuretice şi tonice.

Studiile arată că fructele de ienupăr inhibă sinteza PG (prostaglandine), fapt care indică utilizarea acestuia pentru dureri artritice. Ienupărul este utilizat frecvent în tratamentul reumatismului, artritei, gutei şi a altor stări artritice asociate cu acumularea acidului uric. În aceste cazuri el contribuie la excreţia acidului uric pe cale renală. În mod evident extractele de ienupăr inhibă factorul activator trombocitar, care împiedică coagularea sângelui. De asemenea extractele din fructele de ienupăr au acţiune antioxidantă.

Cercetările pe animale indică pentru fructele de ienupăr, reducerea glucozei din sânge în diabetul provocat experimental, acest fapt nu s-a testat pe om. Ienupărul şi uleiul volatil se bucură de o îndelungată şi însemnată reputaţie de diuretic în medicina populară, fiind folosit în tratamentul unor tulburări renale şi vezicale.

În aplicări externe, uleiul esenţial diluat se infiltrează în piele, ajutând la calmarea durerilor musculare şi nevralgie. O inhalaţie de vapori, cu ulei volatil de ienupăr, poate fi utilizată în tratamentul bronşitelor şi infecţiilor pulmonare.