Pro Ficat 30 cps Adnatura

Fructele de armurariu au acţiune hepatoprotectoare, coleretic-colagogă (stimulează producerea şi eliminarea bilei în intestin), antioxidantă, susţin irigarea sangvină normală la nivel hepatic. Efectul hepatoprotector este dat de silimarina care inhibă intrarea toxinelor în celula hepatică şi împiedică alterarea membranei hepatocitoare.

Plantă medicinală consacrată, armurariu a fost folosit ca remediu natural, tradiţional, de foarte multă vreme, cu referinţe bibliografice datând din secolul I. Naturalistul roman Pliniu cel Bătrân a notat că sucul plantei „transportă bila”. Medicul militar roman Dioscorides a folosit seminţele ca remediu pentru copii şi pentru cei muşcaţi de şerpi.
Alţi naturalişti, de-a lungul secolelor următoare, au recomandat utilizarea sa în tratamentul afecţiunilor ficatului şi splinei, pentru stimularea diurezei, eliminarea calculilor şi pentru tratamentul hidropiziei.
Din secolul XIX medicii germani foloseau şi recomandau armurariul pentru tratamentul problemelor hepatice şi de vezică biliară, precum şi pentru curăţarea intestinului. Anterior considerată în categoria plantelor amare, armurariul a câştigat recunoaştere ca unul din cele mai bune tratamente naturiste pentru boli ale ficatului. Rademacher, medic german de la începutul secolului XIX, a dat pacienţilor săi tinctură din seminţe de armurariu, care s-a dovedit a fi un succes, aceasta găsindu-se şi astăzi în unele farmacopee sub denumirea de „Tinctura Cardui Mariae Rademacher”.
Mai recent, studiile asupra fructului de armurariu au relevat efectul său de protecţie asupra ficatului. Cercetătorii germani, care au relizat cele mai multe studii, au notat că acesta pare să protejeze ficatul animalelor de substanţe cu potenţial toxic ridicat, precum tetraclorura de carbon.
S-au realizat cercetări şi asupra compoziţiei chimice, şi s-a descoperit că fructele de armurariu conţin silymarina (un complex de substanţe din grupa flavonolignanilor), complex responsabil de proprietăţile hepatoprotectoare şi antihepatotoxicebine atât de cunoscute (protecţie faţă de cei mai puternici toxici hepatici precum amanitina şi faloidina). Niciun alt component chimic al plantei nu a fost atât de studiat în perioada recentă la fel ca silymarina, iar mai multe studii au arătat eficacitatea sa în tratarea a numeroase afecţiuni hepatice. Ciroza, intoxicaţia cu ciuperci, toate tipurile de hepatite, calculii biliari, expunerea profesională la substanţe toxice şi boli ale pielii, toate au arătat rezultate pozitive în studiile cu fructe de armurariu.
Se poate astfel înţelege de ce, în prezent, fructele de armurariu sunt frecvent regăsite în produsele naturiste recomandate pentru afecţiunile hepatice.

Curcuma longa L - Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.
Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.
În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.
Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.
Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.
Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.
Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.
Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.
Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.

Un varf de piper negru, se adauga la aproape orice fel de reteta culinara. Folosit in trecut ca moneda de schimb si oferit zeilor drept jertfa, piperul este unul din cele mai populare condimente si este disponibil pe tot parcursul anului.
Piperul negru este fructul plantei de piper, o vita lemnoasa fina care poate atinge 10 metri in lungime in zonele tropicale. In primii 3-4 ani, piperul apare ca o grupare de flori mici albe, apoi se dezvolta in fructele cunoscute sub numele de boabe de piper.
Acest condiment ofera organismului multe beneficii
-Piperul negru are efect antioxidant si antibacterian care promoveaza starea de sanatate a tractului digestiv. Acesta imbunatateste digestia si mentine sanatatea intestinala.
-Piperul negru are proprietati diaforetice si diuretice.
-Acesta stimuleaza descompunerea celulor grase, reduce continutul de grasimi mentinandu-va supli si oferindu-va energie.
-Este de ajutor in cazurile de tuse, raceli si amelioreaza simptomele sinuzitei.
-Extractele de piper sunt utile pentru persoanele care doresc sa renunte la fumat si diminueaza simptomele de sevraj.
-Un alcaloid ce se gaseste in piper si este numit piperina este responsabil cu amplificarea biodisponibilitatii unor substante nutritionale sau medicamente si are de asemenea, proprietati anti-cangerigene.
-Piperul negru poate ajuta la tratarea unor afectiuni ale pielii si reduce susceptibilitatea de a dezvolta cancer de piele, care este cauzat de expunerea in exces la radiatiile ultraviolete.
-Acest condiment lupta impotriva cariilor dentare si poate calma durerile de dinti.
-Poate fi folosit ca antidepresiv natural si incurajeaza absorbtia de substante nutritive cum ar fi seleniu, vitamina B, curcumina, si beta-caroten in toate tesuturile organismului, imbunatatind astfel starea generala de sanatate.
-Piperul negru ajuta la reducerea inflamatiilor si stimuleaza pofta de mancare, aspect important in cazul persoanelor anorexice si a persoanelor cu tulburari de alimentatie.
Piperul negru stimuleaza papilele gustative care trimit o comanda stomacului sa creasca secretia de acid clorhidric, imbunatatind astfel digestia. Acidul clorhidric este util pentru digestia proteinelor si a altor componente alimentare din stomac. Atunci cand in organism productia de acid clorhidric este insuficienta, produsele alimentare pot ramane o perioada mai lunga in stomac, ceea ce determina aparitia de arsuri sau indigestii sau pot ajunge in stomac unde servesc ca hrana pentru bacteriile intestinale nocive, ale caror activitati produc gaze, iritatii, diaree ori constipatie.
Piperul negru a fost de mult timp recunoscut ca un carminativ, o proprietate datorata probabil, efectului benefic asupra stimularii productiei de acid clorhidric. In plus, piperul negru are efect diaforetic si diuretic.Piperul negru are proprietati antioxidante impresionante si are efect antibacterian - un al mod in care acest minunat condiment ajuta la pastrarea starii de sanatate a tractului digestiv. Piperul negru va ajuta sa obtineti mai multe beneficii din alimente si chiar stimuleaza distrugerea celulelor de grasime, permitandu-va sa va pastrati greutatea dorita in timp ce va ofera energie pentru a arde grasimile.