Polygemma 20 Premenstrual 50ml PlantExtrakt

Polygemma 20 Premenstrual 50ml PlantExtrakt

Combinaţie de extracte gemoterapice din mlădiţe de Zmeur, muguri de Călin, muguri de Castan sălbatic şi fosfat de magneziu (sare biochimică Schussler).

Beneficii:
-Ajută la ameliorarea simptomelor neplăcute de dinainte şi din timpul ciclului menstrual.
-Susţine echilibrul hormonal al aparatului genital feminin
-Reduce durerea din abdomenul inferior (dismenoreea)
-Reduce tensiunea mamară
-Ameliorează circulaţia venoasă, cu reducerea stazei
-Induce o stare de liniştire.

Administrare:
Se recomandă femeilor și fetelor tinere, după instalarea menstrei, câte 2 ml de 2-3 ori pe zi, diluați în puțină apă, înainte de mese cu aproximativ 20 de minute.
Administrarea se începe de la primele simptome și se continuă încă 2-3 zile după obținerea ameliorării.

Rolul componentelor:
Arbust tufos, din familia Rosaceae, cu ghimpi mici, cu tulpina erectă, arcuită spre vârf, cu frunze imparipenat compuse, cu 3-7 filiole ovat-lanceolate dinţate pe margini; florile albe sunt dispuse în inflorescenţe racemoase la vârfurile ramurilor, iar fructul este o polidrupă aromată, gustoasă, ce conţine pectine, acizi organici, antociani, vitamine. În scopuri terapeutice se recoltează frunzele, înainte de înflorire, în perioada mai-iunie.
Denumirea ştiinţifică provine de la cuvântul latinesc rubus carea înseamnă roşu, şi din cuvântul latin ida care este numele unui munte în Frigia, locul în care planta creştea din abundenţă. Zmeurul era folosit în mod similar cu murul de către greci, chinezi, practicanţi ai medicinei azurvedice, şi amerindieni pentru a vindeca afecţiuni precum diareea, dizenteria, şi pentru a vindeca rănile. Zmeurul este nativ în zona Turciei, şi pe vremuri a fost folosit de către populaţia Troiei. Descoperirile arheologice au arătat că romanii au răspândit seminţele de zmeur în tot imperiul până în Anglia.
Zmeurul a folosit în lumea întreagă de-a lungul secolelor atât ca hrană, cât şi ca remediu.
Este o plantă despre ale cărei întrebuinţări medicale vorbeşte Valerius Cordus (medic şi botanist german, 1515-1554), iar Conrad Gessner (naturalist elveţian, cunoscut şi ca botanist şi medic, 1516-1565) pomeneşte de un sirop de zmeură.
În medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului trecut, infuziile din frunzele de zmeur erau recomandate în catarul gastro-intestinal, aciditate stomacală, diaree şi „reguli puternice” (hipermenoree). Medicina populară făcea uz de ceaiuri din frunze uscate şi muguri contra erupţiilor de piele şi în bolile de femei, sau contra hemoragiilor, diareei şi dizenteriei; se mai întrebuinţa oţetul de zmeură sau mustul ca limonade în bolile febrile precum pojarul, scarlatina, anginele.
Frunzele de zmeur conţin tanin, flavone, şi mici cantităţi de vitamina C având acţiune diuretică, astringentă, utilizându-se şi la prepararea ceaiurilor aromate. Tradiţional, în Europa în general, sunt folosite pentru afecţiuni ale tractului gastrointestinal, ale tractului respirator, sistemului cardiovascular, pentru iritaţii ale mucoasei bucale şi a gâtului, şi de asemenea pentru inflamaţii ale pielii, gripă, febră, probleme menstruale, diabet, deficienţe în vitamina C, ca diaforetic, diuretic şi coleretic, şi de asemenea ca purificator al sângelui.
Consumul frunzelor de zmeur în timpul sarcinii (în stadiile mai avansate), în vederea scurtării travaliului şi uşurării naşterii, a fost popular timp de generaţii, efectul începând să fie studiat încă din anii 1940, şi chiar dacă studii clinice cu metodologie de ultimă oră lipsesc, totuşi unele investigaţii clinice au realizat observaţii încurajatoare în această direcţie.

Călinul este un arbust originar din America, Asia şi Europa, poate atinge o înălţime de 4 metri şi este folosit de multe ori ca plantă ornamentală pentru grădină.
Frunzele acestei plante sunt lobate, de culoare verde închis şi lucioase sau rugoase (în funcţie de specie). Toamna, frunzele devin roşii, galbene sau portocalii. Florile călinului sunt de culoare albă şi sunt grupate sub forma unui bulgăre de zăpadă.
Fructele, grupate în ciorchini, sunt de culoare roşie şi rămân pe plantă o perioadă lungă de timp. Călinul poate fi întâlnit la câmpie, prin păduri, liziere şi chiar în zonele de munte. Acesta înfloreşte în lunile mai – iunie.
De la această plantă se recoltează scoarţa ramurilor şi tulpinilor tinere.
Călinul conţine substanţe amare, rezine, pectine, acizi, saponine, amidon, tanin, heretozide şi flavonoide.
Călinul are acţiune astringentă, diuretică, antispastică, antiinflamatoare, antidismenoreică, hipotensivă, sedativă, cardiotonică şi laxativă.
Scoarţa de călin este utilizată în industria medicamentelor, pentru obţinerea unor extracte cu efect calmant şi hemostatic.
De asemenea, preparatele fitoterapeutice pe bază de călin pot fi utilizate ca tonic pentru sistemul nervos, în cazul iminenţei de avort sau ca sedativ uterin, în cazul hemoragiilor uterine.
În plus, poate fi utilizat în tratarea unor afecţiuni precum gastrita acidă, transpiraţia excesivă, tusea, durerea abdominală, colici, diaree, dismenoree, edeme, menstruaţii dureroase, crampe, hipertensiune etc.
Călinul ajută la reducerea tensiunii arteriale, la întărirea inimii şi previne infarctul.
Pentru uz intern, se administrează decoct din 2 linguriţe de scoarţă la o cană cu apă, maxim 2 căni pe zi.
Nu se consumă fructele deoarece sunt otrăvitoare.
Nu se administrează femeilor însărcinate şi celor care alăptează.
Se recomandă ca durata curelor să nu depăşească 7 zile într-o lună.

Castanul sălbatic, cunoscut şi sub denumirea botanică de Aesculus hippocastanum sau Aesculus vulgare, este un arbore din familia Sapindaceae, total diferit de castanul comestibil, şi a fost adus în Europa mult mai recent. Castanul sălbatic este un arbore ornamental ce poate ajunge până la 20 m înălţime, având frunze opuse, digitate, flori albe cu pete roşii sau galbene, iar fructul în formă de capsulă ţepoasă, cu 1-3 seminţe mari şi brune, cu miezul amar şi astringent. Înfloreşte din aprilie până în iunie, iar fructele se recoltează în august-septembrie. Denumirea hippocastanum, este o traducere a denumirii sale comune, care i-a fost dată datorită faptului că vindeca de tuse caii şi alte bovine.
Castanul sălbatic a fost indigen în unele zone din Asia (Persia, nordul Indiei), de unde a fost adus şi în Europa. Acum este comun în multe regiuni temperate ale lumii unde s-a răspândit rapid, fiind extensiv cultivat ca ornamental în parcuri sau de-a lungul aleilor.
Seminţele de castan abundă în amidon, dar au gust amar, dezagreabil care a prevenit utilizarea lor ca aliment. Acestea conţin 3-10% amestec de glicozide triterpenice acilate (saponine). Alţi constituenţi includ flavonoide (0,3%) în principal di- şi triglicozide ale cvercetinei şi kaempferolului, steroli, ulei esenţial şi o mare proporţie de amidon (30-60%). Derivaţii cumarinici (esculina şi fraxetina) sunt prezenţi în alte părţi ale plantei, dar nu în seminţe sau în coaja seminţelor.
Tradiţional, seminţele de castan au fost utilizate pentru tratarea venelor varicoase, a hemoroizilor, flebitei, diareei, în caz de febră şi creşterea în dimensiune a prostatei. Comisia Germană E a aprobat utilizarea lor în tratamentul insuficienţei venoase cronice la nivelul membrelor inferioare. Utilizat în fitoterapie ca adjuvant în tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a simptomelor asociate, ca adjuvant în tratamentul venelor varicoase.
Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut întrebuinţa fructele de castan îndeosebi ca decoct, cu rezultate bune în scrofuloză; sub formă de praf, pentru combaterea catarurilor stomacale şi intestinale, diareei, colicilor, hemoroizilor, gazelor abdominale, şi apoi în tulburările circulatorii venoase din bazin şi regiunea venei porte. Coaja mai servea contra unor boli de piele, sau ca unsoare contra arsurilor provocate de arşiţa soarelui.
Utilizarea tradiţională a seminţelor de castan în afecţiuni vasculare periferice este susţinută de studii preclinice în care s-au observat efectele anti-inflamator şi de vasoprotector. S-a stabilit că extractul din sămânţa de castan are proprietate antiexudativă şi reduce permeabilitatea peretelui capilar ducând la un efect general antiedematos. Sunt disponibile date clinice care susţin efectul tonic venos – inclusiv studii efectuate pe persoane sănătoase – după administrarea orală a unei doze unice de 150 mg extract standardizat din sămânța de castan prin măsurători pletismografice efectuate la două ore după administrare, s-a constatat o creştere semnificativă a tonusului venos şi o scădere a capacităţii venoase.