Parazitolit 30 cps Parapharm

Parazitolit 30 cps Parapharm

Produsul Parazitolit contine o combinatie complexa de plante, cu rol in sustinerea procesului normal de detoxifiere, cu actiuni benefice la nivel digestiv.

Are efect de eliminare a parazitilor intestinali, precum si limitarea manifestarilor de tipul modificarilor de tranzit, balonarii, disconfortului abdominal, greata, varsaturi, lipsa apetitului etc.

Compoziție/ cantitate per capsula:

• 337.50 mg macerat uleios de radacina de iarba mare (Inula helenium),
• 50.00 mg ulei din seminte de dovleac (Cucurbita pepo),
• 25.00 mg ulei esential de menta (Mentha piperita),
• 25.00 mg ulei de usturoi, standardizat in 5% allicina (Allium sativum),
• 25.00 mg ulei esential de sovarv (Origanum vulgare, L.),
• 25.00 mg ulei esential de cuisoare (Eugenia cariophyllus sp.), 5.50 mg timol,
• 5.00 mg extract de piper negru, standardizat in piperina 95% (Piper nigrum),
• 2.00 mg vitamina E (Tocogferil acetat).

Rolul componentelor:

Dovleac - Se spune că în vremuri de demult exista un conducător care dorea să fie cel mai înțelept și mai bogat om din lume. El a decis să adune toate gândurile înțelepte și ideile ingenioase ale omenirii și să le țină într-un dovleac. A pus dovleacul într-un copac înalt în regatul lui și în momentul în care dovleacul a căzut și s-a spart, toată înțelepciunea omenirii s-a răspândit iar în lume. Chinezii consideră dovleacul ca un puternic talisman, care absoarbe energia negativă. Se spune că dovleacul ar avea puteri magice de protecție împotriva vrăjilor. Dovleacul este un simbol tradițional al festivalului celtic vechi, felinarul din dovleac protejează recolta și casele de spiritele rele. Dovleacul este cioplit, apoi i se pune o lumânare înăuntru și astfel devine un simbol al sărbătorii de Halloween.

Dovleacul are rădăcină ramificată ce pătrunde în sol la o adâncime chiar și de 2m, tulpina târâtoare, iar frunzele sunt mari, de un verde-închis, cu forme aproximativ triunghiulare, au lobi ascuțiți și pețiol foarte lung. Florile sunt unisexuate, de culoare galben-intens, cu petalele aplecate spre exterior și caliciul în formă de cupă. Fructele cu aspect variabil în funcție de soi (pot fi rotunde, alungite, rotunjite și cilindrice, ca o pară), au pulpa densă, galbenă-portocalie. Semințele sunt plate, de forme ovale, netede, cu coaja dură și albicioasă. Recoltarea dovleacului se face în lunile septembrie-octombrie, când fructul este foarte bine copt și planta uscată. Se așează într-un loc uscat și bine aerisit, se poate depozita astfel o lungă perioadă de timp.

Calităţile terapeutice ale seminţelor de dovleac au devenit din ce în ce mai cunoscute de-a lungul timpului, astfel că medicina naturistă recomandă folosirea acestora, printre altele, în caz de paraziţi intestinali, probleme urinare, febră şi tulburări gastrice. Bogate în vitamine (E, A, complexul B), minerale (zinc, calciu, magneziu, potasiu, fier, fosfor, cupru, mangan), în proteine, acizi graşi esenţiali şi în carbohidraţi, seminţele de dovleac sunt recomandate atât pentru beneficiile lor remineralizante şi vitaminzante, cât şi pentru acţiunea lor laxativă şi sedativă. De asemenea, aceste seminţe sunt recomandate şi pentru prevenirea formării calculilor renali.

Foarte cunoscut este uleiul de dovleac, ulei ale cărui beneficii sunt bine cunoscute de mult timp de medicina tradițională. Uleiul de seminţe de dovleac conţine de şase ori mai mult acid linoleic decât uleiul de măsline. Se poate face chiar și miere de dovleac. Tinctura de dovleac se prepară acasă, turnând într-un bostan o jumătate de litru de alcool dublu rafinat, printr-un orificiu nu mai mare decât gâtul de sticlă. Închide dovleacul etanș și lasă-l la macerat 30 de zile, timp în care să-l agiți de câteva ori pe zi. Filtrează apoi lichidul și miezul fără coajă, fă-l piure în blender și amestecă-l cu alcoolul.

Ca şi multe alte plante, menta le-a fost cunoscută anticilor greci, romani si egipteni. Legenda spune că zeul întunericului Pluto s-a îndrăgostit nebuneşte de frumoasa nimfă Mentha. Geloasă, soţia sa zeiţa Persephona a urmărit-o pe nefericita fată şi a îngropat-o în pământ. Pluton, impresionat de suferinţa nimfei a transformat-o apoi în planta frumos mirositoare care îi poartă numele.

Menta este o plantă anuală, erbacee, face parte din familia Labiatae şi este considerată de mulţi autori ca fiind perenă. Este înaltă de 50-120 cm, puternic ramificată chiar de la bază, tulpina în 4 muchii evidente, cu frunze opuse, ovale, flori violacee asimetrice, cu 4 petale, grupate într-o inflorescenţă ca un spic. Prezintă un miros caracteristic, puternic aromat. Există diverse specii de mentă, toate fiind cultivate, cele mai uzuale fiind Mentha piperita, Mentha spicata (crispa), Mentha arvensis. Se înmulţeşte în practica agricolă exclusiv pe cale vegetativă, prin stoloni. Soiurile spontane nu prezintă întrebuinţări medicale eficiente.

La începutul secolului al XVIII-lea menta se foloseşte în Europa ca plantă medicinală, la noi însă este introdusă în primul deceniu al secolului trecut. Uleiul esenţial de mentă, obţinut încă din secolul XVII, este responsabil de mirosul pregnant al acestei plantei precum şi de efectele terapeutice asupra organismului.

Romanii, grecii, foloseau menta de milenii. Ei ştiau că aroma de mentă, dată de uleiul volatil, este capabilă să îmbunătăţească starea de spirit, de aceea înaintea festivităţii romanii decorau mesele cu frunze de mentă iar pe podele şi pereţi pulverizau infuziile de mentă.

Uleiul volatil de mentă este bogat în derivaţi de alcool cum ar fi mentolul, izomentolul, piperitolul şi cetone precum mentonă, izomentonă, piperitonă. Mai conţine oxizi şi esteri cum este mentofuranul şi 1,8-cineolul, elemente importante pentru acţiunea farmacologică. Numeroase minerale şi substanţe nutritive, inclusiv fier, mangan, magneziu, calciu, acid folic, potasiu se regăsesc în uleiul de mentă.

Uleiul volatil este secretat de perii glandulari ai plantelor întregi chiar înainte de înflorire. Are un proaspăt miros mentolat, este limpede, colorat până la galben pal, şi apos în vâscozitate.

Beneficiile pentru sănătate ale uleiului de mentă includ capacitatea sa de a trata spasmele provocate de indigestie, problemele respiratorii, durerile de cap, greaţa, febra, neplăceri ale stomacului şi intestinelor. Este un bun calmant şi decongestionant, relaxând musculatura dintr-un sindrom de colon iritabil, mucoase iritate (bronşică, gastrică) sau chiar în condiţiile de stres.

Uleiul volatil de mentă ajută digestia, fiind un tonic în cazul unui apetit alimentar scăzut sau stimulează digestia şi flatulenţa prin acţiune stomahică, colagogă şi carminativă. Acţiunea expectorantă şi mucolitică se revendică mentei tot datorită uleiului volatil, în special mentonei şi cineolului, la fel şi efectul antipruriginos. Mentolul este responsabil de acţiunea antiemetică şi analgezică şi de îndepărtare a anxietăţii, depresiei sau a suprasolicitării organismului.

Fie administrat prin inhalaţie, prin piele sau oral, uleiul volatil interacţionează cu receptorii sistemului nervos central prin proprietăţile fizico-chimice specifice şi astfel, spun cercetătorii, menta are o multitudine de întrebuinţări.

Menta este folosită şi pentru acţiunea antidiareică şi antiseptică datorită taninurilor din compoziţie, care au un efect astringent asupra proteinelor bacteriene.

Această plantă este recunoscută şi utilizată la nivel internaţional, fiind menţionată în Farmacopeea Europeană (European Pharmacopoeia), în Farmacopeea Americană (U.S. Pharmacopeial Covention) precum şi în diverse cărţi de specialitate şi tratate. În Farmacopeea Română (FR X) menta are 2 monografii trecute separat, Menthae folium şi Menthae aetheroleum.

Oamenii de ştiinţă contemporani nu se opresc la rezultatele obţinute sau la medicina tradiţională ci încearcă să descopere cât mai multe lucruri despre această plantă. De exemplu, au ajuns la concluzia că sportivii sunt capabili să efetueze mai multe exerciţii şi chiar să alerge mai repede atunci când simt mirosul de mentă. Explicaţia constă în faptul că aroma pronunţată a plantei afectează o anumită parte a creierului care este responsabilă pentru trezirea de dimineaţă. Prin urmare, pasta de dinţi cu aromă de mentă reprezintă o modalitate mai facilă de trezire dimineaţa. Fabricarea produselor de igienă orală ce au în compoziţie mentă a fost menită în primul rând datorită contribuţiei acesteia la dispariţia mirosurilor neplăcute precum şi pentru efectul antiinflamator şi antiseptic. Acestea şi alte proprietăţi s-au manifestat şi în cosmetică unde găsim în ziua de azi o varietate largă de creme, geluri, balsamuri, şampoane pe bază de mentă.

Terapeutic, menta se găseşte sub formă de capsule, comprimate, plantă mărunţită şi uscată pentru infuzii, tincturi. Extern se folosesc de asemenea creme, geluri, unguente.

Deşi se întâlnesc rar, pot apărea reacţii alergice la persoanele sensibile sau intolerante la un compus din mentă. Nu este indicată administrarea în sarcină şi copiilor sub 7 ani şi nu se poate administra concomitent cu antiacidele.

Pentru copii, se poate încorpora menta într-o îngheţată preparată în casă, pentru a-i da o savoare mentolată, răcoritoare, perfectă pentru zilele toride de vară.

Usturoiul a fost cultivat din timpurile vechi fiind astfel destul de greu de precizat originea sa. Cei mai mulți consideră că usturoiul provine din Asia.

Conform mărturiilor rămase, usturoiul a fost utilizat și de egipteni. Romanii și grecii care-l utilizau în alimentație și medicină l-au numit „trandafirul urât mirositor”. O veche legendă arabă spune că usturoiul a crescut prima dată pe urma lăsată de diavol când a părăsit Edenul. De aici probabil și asocierea lui ulterior, în folclor, cu arma care ține la distanță vampirii și spiritele rele. În prezent, mult mai mult ca în trecut, usturoiul este utilizat intensiv atât în alimentație cât și în medicina tradițională.

Usturoiul crește până la 60-90 cm înălțime. Are frunze lungi, plate și flori albe. Ceea ce este denumit ”căpățână de usturoi” este, în termeni botanici, un bulb, adică o structură subterană derivată dintr-un ciorchine de frunze. Frunzele de usturoi sunt folosite îndeobște atunci când planta este tânără, doar proaspete.

În ceea ce privește terapia naturală cu usturoi acesta este utilizat ca antiseptic, antibacterian, stimulator digestiv, cu proprietăți de eliminare a paraziților intestinali. Are efecte hipotensoare (bisulfura de alil- vasodilatatoare a arterelor și al capilarelor), hipolipemiantă, hipocolesterolemiantă (inhibarea sintezei de colesterol la nivel hepatic și eliminarea sărurilor biliare prin materia fecală), antisclerotică, antireumatismală, antiagregant plachetară (conține compuși sulfurați- alicina), antispasmodică. Usturoiul este un reechilibrant glandular cu proprietăți stomahice și carminative și este considerat „un antibiotic natural” deoarece nu distruge flora protectivă a organismului. Usturoiul este o sursă de seleniu, necesar răspunsului imun al organismului și care devine un antioxidant puternic în combinație cu vitamina E. Unele studii precizează că usturoiul este indicat ca adjuvant în terapiile diverselor cancere precum cancerul de prostata, de sân, de stomac sau de colon.

În timpul sezonului rece adăugaţi din belşug usturoi în supe, sosuri sau alte mâncăruri.