NATURAL SUN LOTIUNE SPF30 PROT SOL 200ML Gerocossen

Lotiunea de plaja Natural Sun cu SPF 30 protejeaza pielea de efectele negative ale radiatiilor UV. Contine un sistem de protectie 100% natural pe baza de filtre minerale in asociere cu 3 uleiuri protectoare: ulei de karanja, ulei de morcov bogat in beta-caroten si ulei de masline.

Crema cu protectie solara SPF 30 are o formula usoara, se absoarbe rapid in piele, hidrateaza si in plus protejeaza impotriva arsurilor solare si a imbatranirii premature a pielii.

Ofera protectie optima impotriva radiatiilor UVA/UVB si previne arsurile solare.

Protectie ridicata impotriva radiatiilor UVB si UVA

Miros placut

Usor de aplicat datorita recipientului tip spray

Formula rezistenta la apa

Aplicati crema de plaja din abundenta inainte de expunerea la soare si reaplicati frecvent, in special dupa iesirea din apa sau dupa stergerea cu prosopul.

Daca produsul intra in ochi, clatiti din abundenta cu apa.

Nu ramaneti timp indelungat la soare chiar daca utilizati un produs pentru protectie solara.

Evitati expunerea la soare in timpul pranzului.

Expunerea exagerata la soare este o amenintare serioasa pentru sanatate.

Nu expuneti bebelusii si copii mici in mod direct la soare.

• Ulei de karanja
• Ulei de morcov
• Ulei de masline

Aqua, C12-15 Alkyl benzoate, Caprylic/capric triglyceride, Coco Caprylate/caprate, Glycerin, Titanium dioxide (nano), Zinc oxide, Glyceryl stearate, PEG-100 stearate, C14-22 Alcohols, C12-20 Alkyl glucoside, VP/Eicosene copolymer, Olea Europaea fruit oil, Daucus carota seed oil, Pongamia glabra seed oil, Aluminium stearate, Polyhydroxystearic acid, Alumina, Polyglyceryl-2 Dipolyhydroxystearate, Polyglyceryl-3 Diisostearate, Hydroxyethyl acrylate, Sodium acryloyldimethyl taurate copolymer, Isohexadecane, Polysorbate-60, Phenoxyethanol, Ethylhexylglycerin, Parfum, Tetrasodium EDTA, BHA.

Rolul componentelor:
Morcovul, zarzavat cunoscut în lumea largă, este o plantă ierboasă din familia Umbeliferae, cu rădăcină cărnoasă şi pivotantă, frunzele lobat-lanceolate şi florile mici, albe, grupate în umbele.
Srămoşul morcovului cultivat este considerat morcovul sălbatic; aceştia, aparţinând aceleiaşi specii (Daucus carota) pot hibridiza foarte uşor în câmp fără bariere aparente. Unii oameni de ştiinţă susţin contrariul, şi anume că morcovul sălbatic şi cel domestic aparţin la două specii diferite. Morcovul sălbatic (Daucus carota ssp, carota) este nativ în regiunile temperate ale Europei şi Asiei de Vest, şi a fost introdus şi în America, Noua Zeelandă, Australia şi Japonia. În Japonia şi America de Nord a ajuns să constituie o buruiană ce pune probleme serioase, având în vedere că se poate extinde foarte rapid în arealele însorite şi în grohotişurile perturbate de activitatea umană.
Morcovul era bine cunoscut anticilor, fiind menţionat de scriitorii latini şi greci sub numeroase denumiri, uneori fiind greu de distins de păstârnac şi de cosiţel (Sium sisarium). Grecii foloseau trei denumiri: Sisaron, apărând în scrierile lui Epicharmus, un poet comic (500 Î.Hr.); Staphylinos, folosită de Hippocrates (430 Î.Hr.) şi Elaphoboscum, folosită de Dioscorides (în secolul I), şi a cărui descriere a plantei se potriveşte perfect morcovului din zilele noastre. Vorbind despre virtuţile medicinale ale morcovului, Pliniu spunea „cel cultivat are aceleaşi calităţi ca şi cel sălbatic, chiar dacă ultimul este mai puternic, în special atunci când creşte în zone stâncoase”.
Denumirea de carota este găsită prima dată în scrierile lui Athenaeus (200 D.Hr.) şi în cartea de bucate a lui Apicius Ceclius (230 D.Hr.). Galen a fost cel care, în secolul al doilea, a adăugat denumirea de daucus pentru a distinge morcovul de păstârnac, dându-i acestuia din urmă denumirea de Daucus pastinaca, iar Daucus a devenit denumirea oficială în secolul al XVI-lea, fiind adoptată şi de Linnaeus în secolul XVIII.
De pe vremea lui Dioscorides şi a lui Pliniu şi până în prezent, morcovul a fost folosit constant de toate naţiunile. În China, aşa cum citează diverşi autori din secolele XVI, XVII şi XVIII, apare notat ca datând din timpul dinastiei Yuan, adus fiind din Asia de Vest prin 1280-1368 şi clasificat ca o vegetală de bucătărie. În India, se spune că morcovul a fost adus din Persia, acum fiind cultivat din abundenţă. În Arabia s-a consemnat prezenţa varietăţilor cu rădăcini galbene şi portocalii în secolul XVI. În Europa, cultura sa a a fost menţionată de aproape toţi botaniştii şi scriitorii din domeniul grădinăritului, Ruellius în 1536 pomenind atât varietăţi roşii cât şi portocalii de morcovi. În Lumea Nouă morcovii sunt menţionaţi în Insulele Margarita de către Hawkins în 1565, în Brazilia în 1647, în Virginia 1609 şi 1684, în Massachusetts în 1629. În 1779 morcovii erau  printre alimentele indiene descoperite de generalul Sullivan în apropierea New York-ului.
Utilizările medicinale ale morcovului sunt de asemenea consemnate în vechile cărţi, ca de exemplu The Physiomedical Dispensatory, scris în 1869, de William Cook, unde găsim că fructele de morcov au fost folosite ca remedii încă din Evul Mediu, ele fiind considerate un stimulent plăcut slab aromatic, oarecum relaxant, carminativ, acţionând în special asupra rinichilor. Se nota că rădăcinile fierte acţionează de asemenea asupra rinichilor, şi din ele se poate realiza o excelentă cataplasmă emolientă şi uşor stimulentă în ulcerele iritabile de toate gradele. Rădăcinile proaspete, rase fin, constituie o compresă stimulentă de mare valoare, utilă în toate formele de răni, abcese şi inflamaţii, şi de asemenea ulcere. În cartea lui Lucius E. Sayre, A Manual of Organic Materia Medica and Pharmacognosy, din 1917 morcovul este prezentat ca aromatic stimulent, diuretic.
Rădăcina de morcov conţine zaharoză, fructoză, xiloză, glucoză, acid pectic, acid malic, săruri, ulei volatil, caroteni (alfa-, beta-, gama-, zeta-caroten, licopen) – provitamine A, grupele de vitamie B1 şi B2 şi vitamina C, urme de acid nicotinic şi o însemnată proporţie de vitamina K.
Medicina românească de la mijlocul secolului trecut considera că medicinal, morcovii, în afară de bolile avitaminozice în care se fac indicaţi datorită compoziţiei lor, ei mai contează şi ca bază alimentară, sunt emolienţi şi rezolutivi, extern aplicându-se în cataplasme din pulpă rasă; influenţează în bine unele boli de piele şi dermatoze, au încă acţiune diuretică şi sunt leac popular contra gălbenarei. Pe lângă acestea se cunoaşte beneficiul adus de conţinutul în caroteni al rădăcinii de morcov asupra vederii.