MIGRENPROTECT 60 capsule Steaua Divina

MIGRENPROTECT 60 capsule Steaua Divina

Inlătură durerea de cap.

Migrenprotect capsule menţine buna funcţionare a sistemului nervos şi buna circulaţie a sângelui la nivel cerebral, reduce stările de agitaţie şi stres.

Ingrediente:

• Levănţică (Lavandula angustifolia),
• Sunătoare (Hypericum perforatum),
• Păducel (Crataegus monogyna),
• Coada-şoricelului (Achillea millefolium),
• Unguraş (Marrubium vulgare),
• Vâsc (Viscum album),
• capsulă vegetală.

Mod de prezentare: flacon cu 60 capsule a câte 500mg fiecare.

Mod de utilizare:

Adulţi: câte 2 capsule de 3 ori pe zi, înainte de masă, sau după sfatul medicului. 

Copii peste 10 ani: câte 1 capsulă de 2-3 ori pe zi, înainte de masă, sau după sfatul medicului.

Se recomandă ingerarea cu multă apă, pentru a asigura ajungerea capsulelor în stomac.

Recomandăm deschiderea capsulelor şi administrarea pulberii de plante sublingual (se ţine sub limbă 5—10 minute, apoi se înghite cu apă). Pentru un efect maxim se recomandă utilizarea produsului timp de 3 luni. 

Precauţii la utilizare: nu este cazul la dozele recomandate.

Contraindicaţii: sarcină, alăptare, copii sub 10 ani, alergie la oricare dintre componentele produsului.

Reacţii adverse: Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.

Interacţiuni medicamentoase: dozele excesive pot intefera cu terapia cardiacă, antihipertensivă, sedativă, anticoagulantă şi diuretică.

Produsul conţine substanţe cu potenţial alergenic: vâsc. 

Produsul este un supliment alimentar şi nu trebuie să înlocuiască o dietă variată şi echilibrată şi un mod de viaţă sănătos.

A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic.

A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor mici.

A se feri de lumină şi umiditate.

Produs realizat într-un sistem de management al calității certificat conform SR EN ISO 9001:2015 de către TÜV THÜRINGEN Germania. 

Notificat de S.N.P.M.A.P.S. cu nr. 745/ 2005

Rolul componentelor:

Încă din cele mai vechi timpuri, femeile (în special) s-au bucurat de generozitatea naturii, care a avut întotdeauna grijă de frumuseţea lor. Lavanda este cea mai cunoscutã dintre ierburile mirositoare şi a fost iubitã şi cautatã de secole. Romanii şi nord africanii o foloseau la parfumarea apei din bãile publice.

Levănţica sau lavanda este un semiarbust peren cu flori care au un miros plăcut și sunt de culoare albastru-violet. Înflorește în iunie-august și are o longevitate de 20-30 ani. În scopuri medicinale se recoltează numai florile detașate de pe axul inflorescenței, sau toată inflorescența, când corola nu este complet deschisă.

Florile de lavandă prezintă acțiune tonic generală și cardiotonică, colagog-carminativă și determină o creștere a debitului biliar și renal. Uleiul volatil îi imprimă plantei și un efect detoxifiant, prin creșterea eliminării toxinelor prin piele. Totodată este tonic stimulent, acesta reglează excitabilitatea unor receptori interni și crește pragul de excitabilitate al inimii.

Prezintă un efect relaxant asupra tractului digestiv, calmează spasmele și colicele asociate diverselor patologii (tensiune nervoasă, indigestie), relaxând musculatura.

Totuşi lavanda trebuie folosită cu precauţie de persoanele alergice deoarece poate provoca iritaţii sau inflamaţii ale pielii. Anumite specii de lavandă foarte puternice sunt contraindicate în primele 3 luni de sarcină. Efectul calmant al lavandei poate interacţiona cu anumite medicamente de sinteză a căror acţiune este similară.

Sunatoare - Specie ierboasă, cu tulpina cu două muchii cu frunze opuse, flori galbene şi fructe sub formă de capsule în care seminţele la maturitate fac un mic zgomot la atingere sau scuturare, de unde şi denumirea de „sunătoare”. Frunzele şi învelişurile florale prezintă glande secretoare externe (apărând ca nişte puncte negre) iar în interior buzunare secretoare care privite prin transparenţă apar ca mici perforaţii.

Planta înflorită este culeasă pentru a se pregăti din ea ceai şi băi, în timp ce pentru uleiul de sunătoare se folosesc numai florile.

Dacii îi spuneau prodiarna, proziarn, din care a derivat numele pojaru, pojarn, pojar, pojarniţă. Folosită contra tusei, în boli psihice patologice, boli de fiere, contra gălbinării, contra căderii părului, la tratarea bubelor dulci (eczemă infecţioasă la copii, răcelii, reumatismului, leucoreei etc). De exemplu, planta uscată şi sfărâmată se amesteca cu smântână şi se ungeau bubele dulci. Credinţa populară veche punea seva de culoarea sângelui şi cu acţiunea balsamică a florilor în legătură cu sângele şi rănile Mântuitorului.

Numele de Hypericum este numele plantei de la Plinius cel Bătrân şi de Hipocrate, probabil numele speciei Hypericum crispum răspândită în Grecia. Acesta provine din grecescul „hypericon”. Rădăcinile acestuia sunt cuvântul hyper însemnând deasupra, şi eikon care înseamnă imagine. Botaniştii din vremea lui Linnaeus, părintele botanicii moderne, au fost tentaţi să explice originea în diverse moduri. Unul, însemnând traducerea numelui grecesc prin „aproape deasupra duhurilor”, se referă la proprietăţile mistice atribuite plantei în Evul Mediu.

De-a lungul timpului sunătoarea a fost administrată pentru tratarea unei game foarte largi de maladii, cu mult înainte ca depresia nervoasă să fie catalogată drept o boală în sine. Astfel, medicii antici Dioscoride, Galen (Grecia) şi Pliniu (Roma), precum şi părintele medicinei, Hipocrate, au administrat această plantă ca diuretic, şi în scopul tratării rănilor şi a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi plămâni, a bolilor sistemului digestiv şi a melancoliei, şi ca tratament pentru probleme menstruale. În secolul XVI, Paracelsus, care a inaugurat era medicamentelor minerale, a folosit sunătoarea extern pentru tratarea rănilor, şi pentru a calma durerile resimţite în urma contuziilor.

În Evul mediu, plantei i s-au conferit până şi proprietăţi mistice, fiind folosită ca talisman pentru protecţia faţă de demoni. Recoltarea plantei în epoca medievală însemna culegerea ei într-o anumită zi, de obicei o zi cu semnificaţii religioase. Se credea că recoltarea plantei în zile sfinte, îi imprimă acesteia puteri mai mari. După cum putem ghici, ziua propice pentru recoltare era 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul – care de fapt este de cele mai multe ori şi perioada de maximă înflorire a sunătoarei. Exista credinţa populară (păstrată şi în ziua de azi în unele zone rurale) că dacă cineva pune sub perină o rămurea de sunătoare în seara Sfântului Ioan, Sfântul Ioan însuşi va apărea în vis şi va binecuvânta acea persoană pentru tot anul următor.

Binecunoscută în lumea anglofonă ca St. John’s Wort (Iarba Sfântului Ioan), sunătoarea a fost, folosită de secole pentru tratarea diferitor stări maladive. În tradiţia anglo-saxonă, se considera că planta alungă spiritele rele, şi păzeşte împotriva tentaţiilor diavolului. Multe legende sunt legate de numele englezesc al acestei plante. Unele dintre ele spun că Hypericum perforatum ar fi fost una dintre plantele preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Altele compară punctele roşii de pe petalele florii cu sângele vărsat de Sfântul Ioan când i s-a tăiat capul, iar petele translucide de pe frunze cu lacrimile vărsate de El.

Având în vedere superstiţiile care înconjurau planta, medicii din mijlocul secolului XIX au abandonat sunătoarea ca plantă medicinală. Interesul pentru uzul său medicinal a fost menţinut de către practicanţii Eclectici ai medicinei din Statele Unite, care au găsit-o utilă în vindecări, în special în cazul laceraţiilor implicând leziuni nervoase, şi, pe lângă aceasta, diuretică, astringentă, nervină, mediu sedativă.

Sunătoarea este larg folosită şi acum în Europa ca plantă medicinală, în remedii de casă şi preparate farmaceutice. Un sondaj efectuat printre medici în 1938 de către un medic german – Dr. Gerhard Madaus, a revelat faptul că preparatele din sunătoare erau folosite în cazul anumitor stări nervoase, şi în cazul unor probleme cauzate de „eforturi intelectuale excesive”; erau folosite de asemenea şi în cazul unor nevroze, oboseală generală şi insomnie.

În prezent, sunătoarea este folosită în mod special pentru tratarea formelor uşoare de depresie (atât pe continentul american, cât şi în unele ţări din Europa), dar există şi studii îndreptate către evaluarea efectului său asupra altor afecţiuni, cum ar fi SIDA, diverse forme de cancer, alcoolism, epilepsie, psoriazis, artrită reumatoidă, ulcer, coşmaruri la copii etc.

Dacă în tradiţia românească, sunătoarea a fost folosită în principal în gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, colite, colecistite, dischinezie biliară, enterocolite cronice, arsuri, răni etc., cu toate acestea, şi în România, o atenţie din ce în ce mai mare – mai ales în ultimii ani – este dată sunătorii din perspectiva ameliorării simptomelor depresiei nervoase.

Medicina populară îi acordă credit ca balsamic antiinflamator al căilor bronşice şi genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. În medicina populară drogul este folosit şi ca antidiareic (datorită conţinutului în taninuri), ca diuretic (datorită flavonoidelor), împotriva urinărilor nocturne, reumatismului şi gutei.

Însuşirile terapeutice ale părţilor superioare ale plantei sunt asigurate de complexul de principii active pe care le conţine planta, unde componentul principal îl constituie hipericina, alături de o serie de izomeri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozidă, cvercitozidă, rutozidă), acizii cafeic şi clorogenic, carotenoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cis-trollixantină, trollicrom.

Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale muşchilor aflaţi în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acţiune hemostatică locală; favorizează procesul de epitelizare grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular prin relaxarea musculaturii netede a vaselor, realizând o creştere a fluxului sanguin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează diminuarea şi înlăturarea inflamaţiilor; favorizează secreţia de bilă; diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acţionează eficient împotriva putrefacţiilor din intestinul gros; acţionează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive, fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, depresiilor nevrotice, distoniei vegetative, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii.

Sunătoarea mai are şi proprietăţi fotosensibilizatoare (considerate mai degrabă ca efecte secundare), datorate hypericinei. Pe durata unor tratamente cu doze mari trebuie evitată expunerea la UV şi soare.

Păducelul este un arbust spinos de 2-5 m înălţime, având frunzele împărţite în 2-5 lobi neregulaţi dinţaţi, florile albe formând umbele rare. Creşte în toată Europa la marginea pădurilor şi prin luminişuri şi înfloreşte în aprilie-mai.

Dioscorides menţionează păducelul în lucrarea sa în primul secol D.H. Îl numeşte krátaios, cuvânt care se crede că derivă din grecescul krátys – „greu” sau „puternic” – făcând referire la lemnul său dur. O etimologie alternativă asociază numele cu kratos, însemnând „întotdeauna a fost aici”.

În secolul III Î.H., Theophrastus, îl denumeşte „kunosbatos”, ceea ce a dus la introducerea sa în cărţile medievale de profil (Lonicerus) sub numele de Cynosbatus Theophrasti. Specia denumită monogyna înseamnă monostylus (cu o singură sămânţă).

Teutonii utilizau fructele ca aliment.

Cărţile din Evul Mediu recomandau păducelul pentru colici stomacale şi diaree. Prima sa menţiune privind efectele cadriace a fost făcută de Quercetanus, medicul personal al regelui Henric al IV-lea al Franţei, care a născocit un sirop anti-îmbătrânire din plantă.

Un medic irlandez – Green – a determinat răspândirea reputaţiei sale de medicament pentru inimă în a doua jumătate a secolului XIX; de atunci şi-a menţinut o poziţie fermă în repertoriul fitoterapiei.

Acţiunile sale farmacologice se datorează conţinutului în compuşi fenolici, în special flavonoide cărora li se atribuie multe din proprietăţile plantei.

Păducelul (atât fructele, cât şi frunzele cu flori) produce o tonifiere a cordului şi o scădere a presiunii sangvine, restabilind pulsul şi echilibrul între presiunea sângelui şi activitatea muşchiului cardiac. Efectele sale la nivel cardiovascular, multe dintre ele dovedite ştiinţific, se consideră a fi rezultatul activităţii inotropice, a abilităţii de a creşte integritatea vaselor sangvine şi îmbunătăţirea fluxului sangvin coronarian, şi efectelor pozitive asupra utilizării oxigenului.

Este utilizat tradiţional ca tonic cardiac iar utilizările sale curente, ca suport pentru funcţiile cardiace şi circulatorii, includ tratamentul anginei, hipertensiunii, aritmiilor şi insuficienţei cardiace cronice NYHA II.

Ultimele cercetări au evidenţiat şi activitatea antioxidantă a preparatelor din păducel.

Coada - soricelului - Plantă ierboasă perenă, înaltă de 20-80 cm, cu tulpina ramificată spre vârf, frunze de 2-3 ori sectate cu lacinii înguste, inflorescenţele cu flori albe, sau mai rar roz, grupate în vârful tulpinilor.

Coada şoricelului este o plantă medicinală foarte veche şi chiar Dioscoride vorbeşte despre întrebuinţarea ei.

După Pliniu, numele latin achillea derivă din grecescul achilleía şi se referă la Ahile, eroul războiului Troian. Ahile a fost învăţat în arta vindecării de către centaurul Chiron, şi se spune că a folosit coada şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi.

Coada şoricelului posedă proprietăţi uşor astringente, este tonică, alterativă şi diuretică. Este utilizată în boli cronice ale aparatului urinar. Manifestă o influenţă tonică asupra sistemului venos, ca şi asupra membranelor mucoase. S-a dovedit eficace în durerile de gât, hemoptizii, hematurie şi alte forme de hemoragii cu pierderi mai reduse de sânge, incontinenţă urinară, diabet, hemoroizi cu scurgeri sangvinolente sau mucoide, şi dizenterie; de asemenea în amenoree, flatulenţă şi probleme spasmodice. În doze de jumătate de drachme de tinctură saturată, sau 20 picături a fost considerată unul din cei mai buni agenţi în reducerea menoragiilor.

Compoziţia chimică pentru coada şoricelului este bine documentată. Uneliul volatil conţine proazulene, β-pinen, α-pinen şi cariofilen, lactone sescviterpenice şi flavonoide.

Unul din principiile active, achilleina, a fost utilizat în Franţa şi alte părţi din Sudul Europei, ca substituent pentru chinină în tratamentul febrei intermitente. A fost folosită de asemenea de medicii francezi pentru a restabili menstruaţiile.

Principiile amare (guaianolide) prezintă efect colagog, în timp ce flavonoidele sunt spasmolitice. Interacţiunea dintre diferitele componente (camazulene şi flavonoide) dau plantei proprietăţi antiedematoase, antiinflamatoare şi antibacteriene.

Unele din acţiunile farmacologice ale plantei (acţiunea antiinflamatoare, efectele antioxidant, gastro- şi hepatoprotector, coleretic, activitatea estrogenică, antimicrobiană, hemostiptică şi antispasmodică) au fost demonstrate in vitro sau în studii pe animale, susţinând astfel multe din utilizările medicinale cunoscute.

Vasc - Specie parţial parazită din familia Loranthaceae, parazitând arbori precum mărul, plopul, bradul, mesteacănul, frasinul, cu tulpină cu ramificaţie dichotomică, cu frunzele invers ovate dispuse opus, sempervirescente, formând tufe globuloase ce se menţin pe planta gazdă prin haustori puternici; flori unisexuate dioice, grupate câte trei, fructele sferice, albe. Materialul vegetal de interes farmaceutic – frunzele cu rămurelele – se recoltează de pe mesteacăn, frasin, brad, măr, acestea fiind considerate cele mai bune gazde pentru obţinerea remediului medicinal natural. Recoltarea se face în lunile de iarnă, când se pot depista mai uşor şi se evită confuzia cu vâscul de stejar, cu frunzele caduce, acesta considerându-se a fi fără utilizări medicinale.

Ca plantă medicinală, vâscul este bine cunoscut din antichitate, Plinius vorbind despre un vâsc folosit contra epilepsiei; Albert cel Mare îl arată ca leac contra ciumei. În mitologia greacă era asociat cu lumea subpământeană; aici,”creanga sacră” reprezenta cheia cu care un muritor în viaţă ar putea intra în lumea de dincolo şi reveni înapoi în lumea celor vii nevătămat, aşa cum spune povestea lui Aeneas. Druizii utilizau planta ca afrodisiac, iar în legendele scandinave simboliza pacea şi iubirea. Se credea că vâscul îndepărtează tot răul, spiritele rele şi vrăjile, fiind purtat uneori ca amuletă protectoare. Mai exista credinţa că vâscul dăruieşte fertilitate şi abundenţă. În Europa este strâns asociat cu sărbătoarea Crăciunului, fiind foarte căutat şi utilizat ca decor, existând o străveche tradiţie a sărutului sub buchetul din vâsc.

La noi în ţară, medicina ştiinţifică a secolului trecut constata că vâscul influenţează în mod deosebit circulaţia sângelui scoborând tensiunea şi rărind pulsul, acest fenomen având loc la foarte scurt timp de la administrarea extractului de vâsc. În cazurile de arterioscleroză sau în tulburările funcţionale renale, atunci când exista o tensiune mare a sângelui cu dureri de cap, nesiguranţă în mers, alterarea atenţiei şi judecăţei în urma întrebuinţării mai îndelungate a unui preparat de vâsc se observa cum tensiunea scădea treptat şi fenomenele morbide dispăreau, bolnavul recăpătându-şi sănătatea.

După observaţiile a diverşi cercetători colina din vâsc influenţa schimburile hormonale având astfel impact asupra funcţionării sistemului vascular. S-a constatat că durerile de cap, congestiile cerebrale şi stările de ameţeală cedau la o mai lungă întrebuinţare a vâscului; în hemoptizii întrebuinţarea acestei plante aducea un efect aproape momentan datorită scăderii aproape instantanee a presiunii arteriale.

Medicina populară românească cunoştea faptul că ceaiul de vâsc opreşte toate sângerările şi îl dădea asociat cu traista ciobanului ori cu coada calului; pulberea de vâsc era considerată un puternic vermifug pentru copii. Unii medici ai vremii mai recomandau vâscul contra isteriei, convulsiilor, epilepsiei, ameţelilor etc.

În prezent, preparatele din vâsc sunt foarte utilizate în ţările vorbitoare de limbă germană ca metode complementare şi alternative în tratamentul adjuvant al cancerului.

Componentele farmacologic active din vâsc sunt considerate în principal lectinele şi viscotoxinele; pe lângă acestea mai conţine saponine triterpenice, aminoacizi, amine.

Din investigaţiile preclinice s-au putut deduce dovezi experimentale asupra efectului de reducere a presiunii sangvine.