Man 30 cps Herbagetica

Rolul componentelor:
Brânca ursului mai este denumită, in popor şi crucea-pământului.

Plantă bienală sau perenă din familia Umbeliferae (Apiaceae), vegetând prin tufişuri şi poieni, al cărui nume ştiinţific provine legendarul Hercules. Denumirea specifică provine din latinescul spondylos, care înseamnă vertebră, şi este în relaţie cu asemănarea în articulaţia tulpinii.

Creşte până la 50-150 cm, cu tulpina puternică, cu peri tari, goală în interior, cu frunze alterne dublu penate, cu florile albe sau de un roz palid, cu petale obovate, emarginate, grupate în umbele mari, compuse; fructul achenă eliptic-rotunjită, plată, aripată, cu coaste subţiri, lungă de 7-8mm, cu ducte oleifere înguste, liniare. Înflorire iulie-august (perioadă în care se şi recoltează părţile aeriene). Rădăcinile se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. Uneori se folosesc şi seminţele, recoltate în august-septembrie.

De-a lungul istoriei, planta a fost utilizată mai mult în domeniul homeopat, fiind astfel cuprinsă în mai multe farmacopee oficiale din domeniu.

Ca plantă medicinală, în Europa a fost utilizată contra diareei şi a dizenteriei (în Turcia), în Franţa era preparată sub formă de lichior; în unele ţări din Asia a fost utilizată ca aditiv alimentar. Frunzele imature erau fierte în sare şi reprezentau o delicatesă. Peţiolii frunzelor erau de asemenea uscaţi şi consumaţi în Rusia, mai ales în regiunea Siberiană.

Este mai puţin cunoscută şi utilizată în produsele naturiste din fitoterapia modernă, dar se ştie că toate părţile plantei prezintă proprietăţi antireumatice, antispasmodice, carminative, febrifuge, odontalgice şi stimulente. Planta a fost folosită în tradiţia populară în tratamentul epilepsiei. Frunzele sunt tonice, fiind folosite în tratamentul natural al răcelilor; din acestea se poate prepara o băutură cu efect liniştitor asupra durerilor de gât. Planta întreagă este afrodisiacă, digestivă, mediu-expectorantă şi sedativă, utilă în tratamentul laringitelor sau bronşitelor. Infuzia din tulpinile tinere este folosită în diaree, ceaiul din rădăcini este util în tratamentul indigestiei, răcelilor, crampelor stomacale, reumatismului, durerilor de gât, a tuberculozei. Extern, sub formă de cataplasme, rădăcina se aplică pe răni, arsuri, umflături, zgârieturi, pe articulaţii reumatice; este utilă sub formă de spălături în cazul negilor; o cantitate mică din rădăcină se poate ţine pe dinte pentru a reduce durerea; cataplasmele din frunză se aplică pe tăieturi, în dureri musculare. Rădăcina, de asemenea, poate fi tocată şi amestecată cu apă, fiind astfel utilă la spălarea părului împotriva mătreţei. Seminţele au fost folosite pentru tratarea durerilor de cap severe.

Rădăcina conţine psoralen, substanţă care a fost investigată în cadrul unor studii pentru tratamentul psoriazisului, leucemiei sau a SIDA.

Brânca ursului conţine în general furanocumarine (bergaptene, pimpenellin, sphondin etc), care pot genera fotosensibilitate. De asemenea, conţine heracleina (părţile aeriene), ulei esenţial, alcooli şi n-octanol (ulei hexilbutirátem, şi acizi caprici).

Planta este mult utilizată sub formă de tinctură (în special ca anti-epileptic).

Cercetările bibliografice sau ştiinţifice din ultima vreme, au constatat eficienţa plantei în probleme legate de menstruaţie, hipertensiune arterială, dispepsie şi diaree. Extractele etanolice sau apoase din plantă, au arătat de asemenea activitate antimicrobiană împotriva unor germeni gram-pozitivi (Staphylococcus aureus). Au fost investigate de asemenea şi dovedite şi efectele vasorelaxante endotelial-independente ale extractelor din plantă, utile în tratamentul hipertensiunii arteriale.

Ginsengul este o plantã originarã din China şi este cultivatã pe scarã largã în Asia, nu doar în ţara de origine, ci şi în Coreea, Japonia şi Rusia.
Rãdãcinile de ginseng se bucurã, de mai bine de 2000 de ani, de o reputaţie ieşitã din comun, fiind considerate un panaceu. Faptul acesta s-a reflectat pânã şi în denumirea latinã a plantei („panax” înseamnã medicament universal).
Pornind probabil de la forma rãdãcinilor de ginseng, care sugereazã forma corpului uman cu mâinile şi picioarele de o parte şi de alta a trunchiului, s-a rãspândit credinţa popularã cã aceste rãdãcini ar fi bune la tratarea bolilor oricãrui organ al corpului omenesc.
Faima ginseng-ului s-a extins în ultimele decenii aproape peste tot în lumea occidentalã. Pe lângã specia asiaticã sunt cunoscute o serie întreagã de specii înrudite, dintre care cele mai familiare sunt ginseng-ul american (Panax quinquefolius) şi ginseng-ul japonez (Panax japonicus). Ginseng-ul siberian (Eleutherococcus senticosus) nu aparţine genului Panax şi nu conţine substanţele active specifice acestuia.

Ginsengul siberian aparține familiei Araliaceae, fiind o rudă îndepărtată a ginsengului asiatic, Panax ginseng. Arbust deciduu, înalt de până la 3 m, nativ în regiunea taigalei Estului îndepărtat (partea de sud-est a Rusiei, nordul Chinei). De la ginsengul siberian folosim rizomii şi rădăcinile, care se recoltează primăvara devreme sau toamna la afârşitul perioadei de vegetaţie.
Plantele din genul Ginseng sunt printre cele mai vchi şi mai preţuite plante folosite în fitoterapie. Utilizarea lor în medicina chineză merge în urmă cu până la 4000 de ani. În poporul chinez există de foarte multă vreme credinţa că ginsengul (aici fiind vorba de cel asiatic, Panax ginseng) creşte longevitatea, îmbunătăţeşte sănătatea, memoria şi pofta de mâncare.
Ginsengul siberian are o poveste diferită, istoria recentă începând în 1855 când doi  oameni de ştiință ruşi au călătorit din St. Petersburg înspre regiunea Ussuri din Rusia, de-a lungul râului Amur. În această regiune unul din ei a boservat o vastă zonă vegetată de acest arbust cu frunze asemănătoare castanului şi cu lăstari semănând cu ginsengul asiatic şi, nefiind capabili să identifice planta, cei doi oameni de ştiinţă au luat un exeplar cu ei înapoi la St. Petersburg pentru a o clasifica. Astfel, planta a primit denumirea Eleuthero, însemnând arbust-fără-fructe, şi denumirea specifică de senticosus, care tradusă din latină înseamnă spinos. Abia la mijlocul secolului XX a fost redescoperit, când oamenii de ştiinţă ruşi au început investigațiile ştiinţifice asupra substanţelor plantei care ”produc o rezistenţă nespecifică a organismului”. Aceste substanţe au fost denumite adaptogeni.
În occident, cercetările asupra substanţelor adaptogene au început cu Panax, acesta fiind cel mai cunoscut şi utilizat până atunci. Dar, din cauza costurilor ridicate pe care le impunea procurarea plantei, cercetătorii au căutat alternative printre speciile genului, iar cel mai promițător s-a dovedit a fi ginsengul siberian, iar începând din anii 1950 s-au realizat numeroase studii asupra efectelor acestei plante, fiind evaluată şi utilizarea sa tradiţională.
În medicina tradiţională chineză este denumit “Ci-wu-jia”. Duke (1985) a raportat faptul că planta a fost folosită în oraşul Harbin din Nord-Estul Chinei ca remediu popular pentru bronşită, afecţiuni cardiace, şi reumatism, utilizarea regulată a plantei fiind pentru a revigora organismul, a îmbunătăţi starea generală de sănătate, a îmbunătăţi memoria, pofta de mâncare, pentru creşterea longevităţii, în fond servind ca medicament preventiv şi tonic general. În Taiwan era folosit în medicina populară la pacienţi cu hepatite şi cancer.
Referinţele bibliografice, mergând până în 1960, relevă faptul că ginsengul siberian a fost utilizat medicinal şi în restul lumii timp de decade – are utilizare medicinală în Franţa fiind cuprins în Farmacopeea Franceză 10, în Germania, în Rusia, în Regatul Unit fiind cuprins de asemenea în British Herbal Pharmacopoeia, în china în Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005. De la publicarea primului articol în 1960, au mai apărut peste 1000 de articole despre Eleutherococcus.  Preparate din ginsengul siberian au fost utilizate în scop medicinal în Germania dinainte de 1978, când a fost notificat de către autoritatea germană primul produs medicinal. Acum este pe larg comercializat în farmacii, sau în magazinele naturiste ca şi supliment alimentar, în Statele Unite şi Europa.
S-au realizat numeroase studii farmacologice şi clinice, precum şi recenzii publicate în jurnalele medicale şi farma, începând încă din 1957. În 1962 în fosta URSS a fost aprobat de către Comitetul Farmacologic un extract din plantă pentru utilizare clinică sub indicaţia de „stimulent”. În 1966 a fost recomandat în programul sovietic spaţial, iar în 1968 a fost publicată prima carte pe subiectul „Eleutherococcus”.  După aceasta, rezultatele obţinute în studiile realizate în Rusia, au fost verificate de către cercetătorii din lumea întreagă.
În Rusia a fost utilizat de asemenea în spitale în secţiile de oncologie pentru a creşte toleranţa pacienţilor la efectele adverse ale chimio- şi radioterapiei.
În prezent utilizarea ginsengului siberian este pe larg recunoscută: ca şi tonic în cazul stărilor de oboseală de epuizare fizică, şi senzaţiilor de slăbiciune şi pierdere a concentrării; ca şi profilactic şi tonic revigorant pentru îmbunătăţirea stării psihice şi mentale în astenia funcţională, ca întăritor, în stări de convalescenţă; ca adaptogen, pentru a creşte rezistenţa organismului în cazul expunerii la factori stresanţi precum temperaturile ridicate sau scăzute, epuizare fizică, visusuri, bacterii, produse chimice, condiţii de muncă extreme, poluare chimică sau fonică.

Precauţii: Nu se cunosc.