HRI Vitalion 54 tablete Vitalion
Supliment alimentar cu conţinut de fructe şi plante, îmbogăţit cu vitamine şi minerale
Compoziţie pe comprimate:
Carbonat de calciu, pulbere de mere, fibre de cartofi, clorură de sodiu, stearat de magneziu, oxid de magneziu, pulbere de viţă de vie, clorură de potasiu, pulbere de fructe de măceşe, pulbere de hibiscus, Acid ascorbic, material de luciu (acid stearic), pulbere de coajă de portocale, pulbere de soc, fumarat feros, material de învelire filmată (hidroxipropil metilceluloză), beta caroten 1,5 mg, stabilizator (gumă arabică), anti-aglomerant (dioxid de siliciu), coloranţi (oxid de titan şi oxizi de fier), talc, sulfat de mangan, oxid de zinc, sulfat de cupru.
Informaţii referitoare la produs:
Fiecare doză zilnică de 2 tablete conţine:
Vitamina A (din provitamină beta-caroten) 400 μg (50% DZR)*
Vitamina C (acid ascorbic) 30 mg (50% DZR)*
Calciu 100,0 mg (12,5% DZR)*
Fier 7,0 mg (50 % DZR)*
Magneziu 25,0 mg (8,3% DZR)*
Zinc 2,5 mg (16,7% DZR)*
Mangan 1,0 mg (0,125% DZR)*
Potasiu 20,0 mg (0,003% DZR)*
Cupru 400 μg (0,143% DZR)*
Pulbere de mere 75,0 mg
Pulbere de viţă de vie 40,0 mg
Pulbere de hibiscus 37,5 mg
Pulbere de fructe de măceşe 37,5 mg
Pulbere de coajă de portocale 25,0 mg
Pulbere de soc 25,0 mg
*DZR: doza zilnică recomandată pentru adulţi
Mod de administrare: Adulţi, 2x1 comprimate pe zi, dimineaţa şi dupămasa până la orele 17, cu mult lichid
Nu depăşiţi doza zilnică recomandată.
Produsul nu poate înlocui un regim alimentar echilibrat şi variat.
A nu se utiliza dacă sigilul este rupt.
A nu se lăsa la îndemâna copiilor.
A se păstra la temperaturi sub 25°C, într-un loc uscat şi ferit de lumină.
A se utiliza până la data inscripţionată pe cutie (zi, lună, an). Cantitate netă: 50 comprimate, cu greutate medie de 416 mg (greutate totală aproximativ: 20,5-20,8 grame).
Rolul componentelor:
Merele
Studiile au demonstrat că dintre toate legumele şi fructele, consumul regulat de mere are cel mai bun aport în reducerea riscului de boli cardiovasculare, diabet zaharat, astm bronşic sau cancer.
Merele au un rol excelent în lupta contra aterosclerozei în principal datorită acţiunii puternice asupra reducerii colesterolului - factor de risc principal al bolilor de inimă şi al atacurilor de cord.
fibrele insolubile din măr leagă colesterolul eliberat in tubul digestiv din ficat şi efectiv îl "mătură" afară din corp, împiedicând reabsorbţia lui ulterioară.
pectinele, cele mai importante fibre solubile din mere, reduc producerea de colesterol la nivelul ficatului.
conţinutul bogat în flavonoizi îi dau un puternic rol antioxidant, stimulează acţiunea vitaminei C şi creşte forţa organismului de a lupta cu diferite tipuri de cancer.
excelent rol în calmarea tulburărilor digestive şi în prevenţia cancerului de colon.
Vița de vie
stimulează circulaţia sanguină şi microcirculaţia.
are o acţiune tonifiantă şi protectoare asupra vaselor de sânge.
stabilizează nivelul de colagen din ţesuturi.
are foarte bune proprietăţi antioxidante.
ajută la eliminarea toxinelor.
acţionează eficient în cazul afecţiunilor articulare (artită, artroza) şi bolilor reumatice.
Liană din familia Vitaceae, originară din nordul şi sudul Africii şi din sud-vestul Europei, cu cârcei şi frunze palmate, florile grupate în racem simplu, mici, galbene-verzui, şi fructele bace cunoscute sub numele de struguri.
Se crede că viticultura a început în Transcaucazia în zona Armeniei şi Georgiei de astăzi, cam prin mileniul IV Î.H.
Subspecia de struguri care era cultivată atunci, şi a fost apoi îmbunătăţită, a fost Vitis vinifera sylvestris, care încă se găseşte în acele zone în flora spontană. Toate varietăţile importante de viţă cultivate în Europa provin din această specie, care a suferit şase milenii de modificări genetice prin cultivare şi selecţie. Există dovezi fizice sub forma de coji şi sâmburi de struguri cultivaţi, că viticultura s-a răspândit în Egipt şi Mesopotamia în mileniul IV Î.H. şi în Creta în mileniul III Î.H.
Cea mai timpurie dovadă a viticulturii este o amforă descoperită la Godin Tepe în Munţii Zargos, în nord-vestul Iranului, datând din 3500 Î.H., care pare să conţină pete roşii de taninuri şi acid tartaric din vinul roşu. Codul lui Hammurabi, regele Babilonului (1750 Î.H.) conţinea primele referinţe reglementative descoperite privitoare la vin şi piaţa vinicolă.
Într-o legendă persană, se spune că regele Jamshid a alungat o femeie din haremul său, iar aceasta, descurajată şi cu gândul la sinucidere, a găsit în cămara regelui un vas pe care scria „otravă” conţinând rămăşiţe de struguri stricaţi şi consideraţi necomestibili. După ce a băut fructele fermentate, ea şi-a îmbunătăţit moralul, şi astfel şi-a luat descoperirea şi a dus-o regelui, care a devenit atât de îndrăgostit de noua băutură, încât nu numai că a acceptat femeia înapoi dar a decretat de asemenea ca toată cultura de viţă din Persepolis să fie dedicată fabricării vinului.
Se mai ştie că, prima dată fenicienii, apoi grecii, au ajutat la răspândirea viticulturii în zona mediteraneană şi în Valea Rhonului în Franţa. Etruscii au introdus prima dată viticultura în nordul Italiei, apoi grecii în sudul Italiei. Romanii au adoptat şi ei viticultura, apoi legiunile lor înaintând prin Europa, au cărat efectiv cu ei butaşii de viţă. Viticultura era deja prezentă în Valea Rhonului, dar romanii au ajutat la răspândirea ei în Germania şi apoi în Anglia în secolul III, unde a înflorit pentru o vreme, ca apoi să regreseze în Evul Mediu Timpuriu, şi înflorind apoi din nou în perioada Medievală până prin anii 1300-1400, când la latitudini de 54°N a regresat din nou din cauza răcirii climei.
Din vremuri antice, au fost atribuite strugurilor şi frunzelor de viţă efecte benefice pentru sănătate, aşa cum confirmă numeroase „reţete” descrise în papirusurile egiptene, tabletele sumeriene, scierile lui Hippocrate din Cos (secolele IV-V Î.H.), Celsus (sec. I D.H.), Galen (130-201 D.H.) şi Paracelsus (1493-1541).
Cunoştinţele asupra potenţialului medicinal al viţei de vie pot fi găsite mai departe în istorie, fiind menţionate încă dintr-o ediţie din 1585 a cărţii „Dodoens’ A Nievve Herball or Historie of Plantes” fiind indicat pentru apetit, digestie, odihnă şi somn. Vinul a fost prezent în mai toate farmacopeele din secolele XVII-XVIII fiind recomandat fie ca atare fie ca bază de macerare.
Şi în medicina românească de la mijlocul secolului trecut strugurii erau consideraţi un factor terapeutic din ce în ce mai important prin abundenţa lor de substanţe nutritive. Cura cu struguri era considerată un mijloc terapeutic recomandabil persoanelor suferinde de dispepsii şi diverse tulburări funcţionale provenite dintr-o atonie gastro-intestinală, ori contra stărilor de cloroanemie, tuberculoză incipientă şi scrofuloză, neurastenie, constipaţie, ciroză, unele dermatoze, artritism etc., precum şi în bolile avitaminozice. Se citează chiar cazuri de vindecare a ascitei consecutive cirozei hepatice prin întrebuinţarea zilnică a 400 grame struguri. Strugurii conţin în mare glucoză şi levuloză, materii azotate albuminoide, materii pectice, mucilagii, uleiuri esenţiale şi grase, acid tartric, săruri minerale şi vitamine.
Frunzele de viţă sunt bogate în flavonoide, incluzând antocianine, proantocianidine oligomerice etc.
În Europa, frunzele de viţă sunt documentate în literatura medicală tradiţională pentru proprietăţile lor astringente şi homeostatice, fiind recomandate în tratamentul diareei, sîngerărilor, hmoroizilor, venelor varicoase şi altor afecţiuni circulatorii venoase.
În medicina tradiţională turcă, frunzele de viţă sunt cunoscute ca având un efect diuretic, în timp ce sucul din frunze a fost folosit pentru spălături oculare.
Populaţia indigenă nativă nord-americană folosea un ceai din frunzele unei rude, strugurii vulpii (Vitis labrusca L.) pentru tratamentul diareei, pentru hepatite, dureri de stomac şi extern pentru reumatism, dureri de cap şi febră. În medicina indiană viţa este folosiă pentru dureri de cap, disurie, scabie, afecţiuni ale pielii, gonoree, hemoroizi şi vomă.
Reconstituiri ale literaturii terapeutice din Franţa au relevat o lungă istorie a utilizării în medicina populară, unde viticultorii francezi culegeau frunzele în acelaşi moment cu strugurii, pentru a face din ele infuzie şi pastă pentru cataplasme. Infuzia era pusă în sticle şi consumată regulat în cantităţi mici. Pasta din frunze era folosită pentru tratamentul picioarelor umflate şi dureroase.
În zilele noastre, extractele din frunzele de struguri sunt folosite în produse medicamentzoase moderne recomandate în afecţiuni venoase, şi pentru efectele lor benefice asupra microcirculaţiei. Mai există dovezi ale utilizării frunzelor de viţă în Italia, unde în 1957 preparatul Bioseda a fost testat în afecţiuni vasculare ginecologice, producând un efect pozitiv asupra fragilităţii capilare. În anii 1960 în Germania s-a realizat un studiu a eficacităţii unui produs conţinând extract uscat din frunze, asupra venelor, în 1969 preparatul respectiv fiind înregistrat ca produs medicinal indicat în varice, flebite, tromboflebite, crampe musculare şi edeme ale gambelor.
În ultimii ani s-au descoperit efectele pozitive asupra sănătăţii ale unor extracte din sâmburii de struguri, acestea având proprietăţi antiaritmice, antiaterosclerotice, cardioprotectoare, antioxidante etc., iar resveratrolul din coaja strugurilor a devenit o substanţă din ce în ce mai cunoscută, şi cu cât mai studiată, cu atât mai mult se descoperă efectele sale benefice asupra sănătăţii.
Hibiscus
Dincolo de popularitatea ca plantă decorativă hibiscusul este de asemenea un excelent antioxidant. Are un conţinut bogat de acid citric şi acid ascorbic (Vitamina C).
contribuie la reducerea tensiunii arteriale.
scade nivelul de colesterol din sange.
este eficient în combaterea răcelilor.
Fructele de Măceşe
Măceşele au la rândul lor un aport important în combaterea bolilor cardiovasculare, în principal prin aportul lor antioxidant. În plus, au un rol hemostatic (opresc hemoragiile), creează efecte benefice asupra digestiei şi sunt antitusive.
conţin cantităţi însemnate de vitamina C, E şi K.
conţin tocoferol, uleiuri volatile, glucide, acizi graşi şi de fructe, aminoacizi, pectine, tanine, carotinoizi şi polifenoli.
praful uscat obţinut din fruct are efecte diuretice şi antidiareice.
conţinutul crescut de flavonoide şi vitamine ameliorează simptomele artritice.
Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.
Coaja de portocale
Împreună cu celelalte citrice, portocala este una dintre cele mai bune surse de vitamina C. Deşi s-a demonstrat că această vitamină este în sine un agent antiviral şi antibacterian, cel mai important efect al său constă în stimularea funcţionării sistemului imunitar.
efectul antioxidant al vitaminei C care joacă un rol important în neutralizarea radicalilor liberi.
ajută la prevenirea anumitor tipuri de boli cardiovasculare sau cancer.
întăreşte pereţii vaselor capilare.
bioflavonoizii pieliţelor de sub coajă ce separă feliile sporesc efectul vitaminei şi prin colaborare cu vitamina întăresc pereţii vaselor capilare.
reduce nivelul de colesterol din sânge.
pe lângă vitamina C conţine şi două tipuri de vitamina B, precum şi tiamină şi acid folic.
Floare de soc
În medicina populară şi alimentaţie, floarea de soc se utilizează nu numai ca ceai medicinal, ci şi ca băutură răcoritoare.
florile conţin glicozide, ruten, uleiuri volatile, mucus, glucide, vitamina C, etc.
fructele conţin acizi de fructe, vitamina C, C2 şi A, glucide, oligoelemente, uleiuri volatile, etc.
acţioneză puternic asupra căilor aeriene.
curăţă sângele şi rinichii.
pentru afecţiuni reumatice are efecte antipiretice şi diuretice.
ceaiul din floarea de soc este un medicament excelent şi contra gripei; antitusiv, laxativ uşor.
Socul este un arbust de 4-5 m, cu tulpina şi ramurile acoperite de o scoarţă cenuşiu-verzuie, având în interior o maduvă albă. Florile sunt de culoare albă, plăcut mirositoare iar fructele sunt mici, de culoare neagră, lucioase. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
De peste 4000 de ani fitoterapeuţii s-au bazat pe florile de soc pentru a trata astmul şi alergiile. Azi mulţi doctori și oameni de știință redescoperă secretele acestei plante şi efectele sale benefice asupra organismului. În mod tradiţional este folosită pentru curele de detoxifiere a organismului. De asemenea, florile de soc pot ajuta la întărirea sistemului imunitar prin curăţarea ganglionilor limfatici.
Principiile active din florile de soc reduc inflamația căilor respiratorii, ajută la eliminarea secrețiilor în exces și măresc rezistența organismului în fața infecțiilor.
Socul conține flavonoide, componente responsabile de efectul diaforetic, de eliminare a toxinelor cu favorizarea eliminării acestora prin transpirație iar împreună cu acizii fenolici şi sărurile de K din compoziţie, socul prezintă şi un efect diuretic.Mucilagiile din florile de soc determină o acțiune emolientă asupra mucoaselor şi ţesuturilor iritate şi au un efect laxativ prin stimularea peristaltismului intestinal.
Studii recente au arătat faptul că extractul de soc prezintă acțiune antimicrobiană pe coci, atât gram pozitivi cât și gram negativi și de asemenea au efect eficient împotriva virusurilor de tip Influenzae.
Vitamina A (retinol)
Dintre numeroasele sale funcţii, cea mai cunoscută este legată de vedere. Fiind componentă a pigmentului retinei globului ocular, joacă un rol central în calitatea vederii.
este indispensabilă pentru menţinerea integrităţii epiteliilor (piele, mucoase).
contribuie la reglarea somnului şi a tensiunii arteriale.
este necesară pentru buna crestere a oaselor şi a dinţilor, părului şi gingiilor.
mareşte rezistenţa la infecţiile respiratorii.
participă la metabolizarea hormonilor steroizi.
Vitamina C (acid ascorbic)
Una din vitaminele cele mai importante în sănătatea noastră.
indispensabilă la creşterea ţesuturilor conjunctive şi a ţesutului osos.
necesară în cresterea dinţilor şi la vindecarea plăgilor.
participă la multe procese de metabolism, cum ar fi absorbţia fierului.
Vitamina C, cunoscuta si sub denumirea de acid ascorbic, este unul dintre cei mai siguri si mai eficienti nutrienti. Printre beneficiile sale se numara protejarea organismului impotriva deficientelor imunitare, a bolilor cardiovasculare, a problemelor prenatale, a bolilor de ochi si chiar impotriva imbatranirii pielii.
In 1912, biochimistul polonez Casimir Funk dezvolta conceptul de vitamine. Intre 1928 si 1933, doua echipe independente, formate din cercetatorul ungur Albert Szent György si cercetatorul american Joseph L. Sviberly, pe de-o parte, si cercetatorii americani Charles Glen King si W. A. Waugh, pe de alta parte, izoleaza vitamina C (acidul hexuronic). Acidul hexuronic este denumit apoi acid ascorbic, recunoscandu-se formal natura antiscorbutica a compusului. In 1937, cercetatorul Albert Szent György primeste Premiul Nobel pentru medicina pentru aceasta descoperire.
Folosirea in scop medicinal a vitaminei C dateaza inca din secolul 18. Scorbutul, boala cauzata de deficienta vitaminei C, era o problema frecvent intalnita, in special printre marinari si navigatori, estimarile aratand ca peste 2 milioane dintre acestia au fost afectati. In 1747, James Lind, un medic scotian, a facut un experiment pentru tratatea scorbutului si a descoperit ca doar portocalele si lamaile ameliorau simptomele bolii.
Din 1928 pana in 1933, o echipa de cercetatori maghiari, Joseph L. Svirbely, Albert Szent-Györgyi si cercetatorul american Charles Glen Kind au izolat pentru prima data vitamina C si i-au dat denumirea de acid ascorbic. De atunci, vitamina C a fost folosita nu numai in tratarea scorbutului, ci si pentru imbunatatirea imunitatii, impotriva simptomelor de gripa si raceala, dar si ca supliment, pentru a proteja intregul organism.
Spre deosebire de animale, organismul uman nu poate sintetiza singur vitamina C, motiv pentru care are nevoie sa isi ia doza din alimentatie si din suplimente. Vitamina C are numeroase efecte pozitive, inclusiv asupra regenerarii pielii. Aceasta ajuta la cresterea si regenerarea testurilor din tot corpul, prin faptul ca iti ajuta organismul sa produca mai mult colagen. Colagenul este o proteina esentiala pentru regenerarea pielii, intretinerea articulatiilor, tendoanelor, ligamentelor, cartilajelor si a vaselor de sange.
De asemenea, vitamina C este un antioxidant puternic, care impiedica actiunea radicalilor liberi (compusi rezultati in urma proceselor de oxidare, dar si ca urmare a contactului cu agenti sau substante poluante) asupra organismului. Acumularea radicalilor liberi in organism este periculoasa in timp, deoarece este unul dintre factorii care contribuie la imbatranire, dar si la aparitia unor boli cardiovasculare, a artritei si a cancerului.
Avem nevoie de vitamina C si pentru a sintetiza cei mai importanti neurohormoni: noradrenalina, adrenalina, dopamina, produsi in sistemul nervos sau in glandele suprarenale. Unele dezechilibre hormonale pot indica si o deficienta de vitamina C, deoarece aceasta stimuleaza si protejeaza glanda hipofiza, care secreta hormonii responsabili de sexualitate, psihic, crestere si de functionare a tiroidei.
Vitamina C se gaseste in concentratii mari in creier, leucocite, ochi, glande suprarenale, ficat, tiroida, mucoasa intestinului subtire sau in splina. Acestea au concentratii de vitamina C de la 10 pana la 50 de ori mai mari ca acelea din plasma, celulele rosii sau din saliva. De aceea, cand apare o deficienta de vitamina C, acestea sunt primele organe afectate.
Calciu
99% din calciu stă la baza sistemului osos. Celălalt procent de 1% ne coordonează circulaţia sângelui. Credem ca asta spune tot despre importanţa calciului în organism.
este indispensabil funcţionarii vaselor de sânge, contracţiei musculare, conducerii nervoase.
este necesar producerii de hormoni si coagulării.
joacă un rol important in transmiterea intracelulară a informaţiei şi reglarea unor enzime.
Fier
Fierul este un element vital. Fiind o componentă a hemoglobinei, asigură transportul oxigenului în sânge.
enzima denumită catalază ia parte în protejarea organismului împotriva radicalilor liberi – molecule care distrug celulele din organism şi atacă funcţiile vitale.
fierul are rol în creşterea şi regenerarea celulelor, precum şi în funcţionarea sistemului imunitar.
ajută în procesul de creştere, măreşte rezistenţa la îmbolnăvire.
preîntâmpină oboseala, vindecă anemiile cauzate de carenţele de fier şi asigură culoarea sănătoasă a pielii.
