GIARDINOSTOP tinctura 50 ml Steaua Divina

GIARDINOSTOP tinctura 50 ml Steaua Divina

Giardinostop extract hidroalcoolic contribuie la echilibrarea functiei cailor biliare si a tubului digestiv in special daca este prezent parazitul Giardia Lamblia.

Compozitie:

• Cimbru-de-cultura (Satureja hortensis)
• Galbenele (Calendula officinalis)
• Hrean (Armoracia rusticana)
• Iarba-mare (Inula helenium)
• Telina (Apium graveolens)
• alcool etilic alimentar (min. 30% vol.)
• apa deionizata.

Indicatii: Se recomanda ca adjuvant in:

• afectiuni parazitare (helmintiaza ascaridioza oxiuriaza teniaza tratament giardia)
• anorexie
• crampe abdominale
• dispepsie
• balonari
• constipatie
• enterita
• colecistita
• litiaza biliara.

Actiuni:

• antiparazitar
• antibacterian
• antiinflamator
• antioxidant
• antiseptic
• coleretic-colagog
• carminativ
• stimulent digestiv
• imunostimulator
• antispastic
• laxativ.

Precautii la administrare: Sarcina alaptare gastrita hiperacida ulcer gastric si duodenal.

Contraindicatii: Afectiuni in care este contraindicat consumul de alcool conducatori auto afectiuni hepatice grave alergie la oricare dintre componentele produsului.

Interactiuni medicamentoase: Nu se administreaza cu antibiotice si alte tratamente la care este contraindicat consumul de alcool poate interactiona cu medicatia antidiabetica.

Mod de administare:

Copii intre 3 si 6 ani cate 10 picaturi de 3×/zi

Copii intre 7 si 10 ani cate 20 picaturi de 3×/zi

Copii intre 11 si 16 ani cate 40 picaturi de 3×/zi

Adulti cate 80 picaturi de3×/zi dupa masa intr-un pahar cu apa sau dupa sfatul medicului fitoterapeut.

La copii se poate administra in apa calduta pentru evaporarea continutului de alcool.

O cura dureaza 15 zile si se poate relua la nevoie.

Rolul componentelor:

Cimbrul este un arbust peren, originar din sudul Europei, cu frunze sempervirescente, tulpină cu ramificaţii de la subsoara frunzelor formând tufe de 20-30 cm, cu frunze mici de 6-10 mm, şi flori violacee mici.

Denumirea ştiinţifică Thymus, atribuită în parte lui Theophrastus, secolul III Î.H, provine din grecescul thymos, reprezentând conceptul grecesc de cutezanţă, curaj. Unii spun că Thymus vine de la un alt cuvânt grecesc care înseamnă „spirit” sau „fum”.

În Grecia antică, cimbrul era la fel de popular ca şi astăzi, fiind folosit la fumigaţii în timpul sacrificiilor, în temple, şi la îmbăiere, grecii considerându-l o sursă de curaj.

Egiptenii utilizau uleiul de cimbru în procesul de îmbălsămare, şi se pare că acţiunea sa antiseptică era cunoscută de pe vremea sumerienilor.

Răspândirea cimbrului în Europa s-a datorat romanilor, aceştia utilizându-l pentru purificarea templelor şi a camerelor, evocând spiritul curajului, şi pentru aromatizarea brânzei şi a lichiorurilor. Asocierea plantei cu curajul a continuat până în Evul Mediu, când era oferit simbolic bărbaţilor care plecau la luptă.

O legendă spune că cimbrul era un ingredient esenţial într-o licoare magică ce permitea celui care o bea să vadă zânele.

Din secolul XVI uleiul de cimbru e fost folosit pentru proprietăţile sale antiseptice sub formă de spălături de gură şi în aplicaţii topice.

În anul 1997 a fost ales, de către Asociaţia Internaţională pentru Plantele Medicinale, planta medicinală a anului.

Cimbrul are acţiune antiseptică, coleretică, colagogă, antitusivă, antihelmintică, antifungică şi antipruriginoasă.

Acţiunile farmacologice documentate susţin multe întrebuinţări tradiţionale ale cimbrului, care au fost în principal atribuite uleiului volatil cu compuşi fenolici (timol şi carvacrol, împreună reprezentând cca. 70%) şi flavonoidelor.

Cimbrul este un antibiotic puternic, acţiunea antibiotică a uleiului volatil de cimbru fiind dovedită şi la noi prin realizarea de aromatograme (antibiograme realizate cu uleiuri volatile).

Tradiţional cimbrul este folosit în dispepsie, gastrite cronice, astm, diaree şi enuresis la copii, laringite, tonsilite (ca gargară), specific în pertusis şi bronşite, tuse şi catar al tractului respirator superior.

Unele studii au demonstrat efectele imunomodulatoare ale uleiului de cimbru, benefice în infecţii şi boli imunitare.

Studiile recente au demonstrat şi o acţiune de protejare a moleculei de ADN de leziunile induse prin oxidare (acţiune antioxidantă), şi un efect de reducere la femei a durerilor din perioada menstruaţiei (efect comparativ cu al ibuprofenului).

Galbenelele se pot utiliza sub formă de infuzie, decoct, ceaiuri, comprese, spălături, măşti şi produse cosmetice. În funcţie de afecţiunea care se doreşte a fi tratată, gălbenelele pot fi utilizate pentru tratament local (creme, comprese, maşti, spălături) sau pentru tratamente sistemice (decoct, infuzie, ceai etc).

Au capacitatea de a ajuta organismul în lupta împotriva infecţiilor, având acţiuni antiinflamatoare, antiseptice, antibacteriene şi antifungice prin prezenţa saponozidelor şi uleiului volatil. Gălbenelele au acțiune cicatrizantă, emolientă și demulcentă datorită mucilagiilor, care formează geluri vâscoase, formând astfel un strat coloidal protector pentru mucoase și ţesuturi. Efectul cicatrizant al gălbenelelor se datorează carotenoidelor care asigură multiplicarea celulelor precum şi un efect antioxidant benefic împotriva radicalilor liberi.

Un studiu făcut asupra efectelor gălbenelelor asupra unui grup de pacienți cu probleme gastrice, mai exact ulcer gastroduodenal și gastrită hiperacidă; după tratamentul cu gălbenele, rezultatele au arătat dispariția nișei ulceroase la unii pacienți, aciditatea gastrică a scăzut foarte putin, ceea ce a condus la concluzia că gălbenelele acționează în aceste afecțiuni prin vindecarea epiteliului gastric, adică a acelui strat de protecție a stomacului care este lezat de boală. De asemenea se utilizează pentru vindecarea ulcerului bucal, la nivelul gâtului sau venos.

Denumirea ştiinţifică se datorează faptului că înfloreşte aproape tot anul, adică, în vechiul calendar roman, la toate calendele. În franceză, acestea poartă numele de „souci”, cu referire la culoarea plantei, derivat de la „floarea soarelui”. Potrivit unei legende engleze, Fecioarei Maria îi plăcea să-şi împletească în păr gălbenele; de aceea, în limba engleză, aceasta floare este numită „marigold”, însemnând „aurul Mariei”. Practicienii din secolul al XVII-lea o recomandă pentru „întărirea inimii” şi în tratarea variolei şi rujeolei.

Se pot utiliza sub formă de infuzie, decoct, ceaiuri, comprese, spălături, măşti şi produse cosmetice. În funcţie de afecţiunea care se doreşte a fi tratată, gălbenelele pot fi utilizate pentru tratament local (creme, comprese, maşti, spălături) sau pentru tratamente sistemice (decoct, infuzie, ceai etc).

Au capacitatea de a ajuta organismul în lupta împotriva infecţiilor, având acţiuni antiinflamatoare, antiseptice, antibacteriene şi antifungice prin prezenţa saponozidelor şi uleiului volatil. Gălbenelele au acțiune cicatrizantă, emolientă și demulcentă datorită mucilagiilor, care formează geluri vâscoase, formând astfel un strat coloidal protector pentru mucoase și ţesuturi. Efectul cicatrizant al gălbenelelor se datorează carotenoidelor care asigură multiplicarea celulelor precum şi un efect antioxidant benefic împotriva radicalilor liberi.

Un studiu făcut asupra efectelor gălbenelelor asupra unui grup de pacienți cu probleme gastrice, mai exact ulcer gastroduodenal și gastrită hiperacidă; după tratamentul cu gălbenele, rezultatele au arătat dispariția nișei ulceroase la unii pacienți, aciditatea gastrică a scăzut foarte putin, ceea ce a condus la concluzia că gălbenelele acționează în aceste afecțiuni prin vindecarea epiteliului gastric, adică a acelui strat de protecție a stomacului care este lezat de boală. De asemenea se utilizează pentru vindecarea ulcerului bucal, la nivelul gâtului sau venos.

Iarba-mare este o plantă perenă cunoscută și sub numele de lacrimile Elenei și este originară din Europa de Sud-Est și Asia de Vest. Legenda spune că iarba mare s-ar fi născut din lacrimile frumoasei Elena din Troia, care plângea după iubitul ei, Paris. Se pare că primul care a întrebuințat iarba mare în tratarea bolilor femeiești a fost însuși Hipocrate, părintele grec al medicinei, care aprecia în mod deosebit calitățile rădăcinii ca leac pentru afecțiunile uterului. În Evul Mediu, se administra vin de iarba mare, numit pe atunci Potio Sancti Pauli („poțiunea Sfântului Pavel”), considerat un remediu universal pentru orice boli ale capului, plămânilor sau stomacului, precum și ca mijloc de protecție contra ciumei.

Este o plantă erbacee, robustă, cu tulpina dreaptă, înaltă până la 1, 5 m, cu flori galbene, grupate în capitule mari. Crește în zona de deal și munte, la altitudini joase, la marginea pădurilor, de-a lungul pâraielor sau prin fânețe. Frunzele sunt mari, albicioase dedesupt (datorită perilor) și verzi pe partea superioară. Înflorește începând din luna mai și până în septembrie. În scopuri medicinale se utilizează părțile subterane (rizomul), recoltate începând cu sfârșitul lunii septembrie, până în noiembrie (atunci când planta are cel mai mare conținut de substanțe active).

Principalii compuși chimici din compoziția plantei medicinale sunt: uleiul esențial bogat în substanțe amare, hidrocarburi, stigmasterol, inulină, acid ascorbic, pectine, mucilagii, magneziu, sodiu, calciu și altele. Iarba mare posedă proprietăți expectorante și antitusive, diuretice, calmante și antiseptice și antihelmintice. Este un produs vegetal cu efect emolient, spasmolitic, coleretic iar studiile recente din SUA au arătat posibila acțiune antitumorală a sescviterpenlor din iarba mare.

Principalele preparate folosite în medicina tradițională sunt: infuzia, tinctura, decoctul și extractul. Decocotul din rădăcina plantei ajută la ameliorarea anumitor afecțiuni ale pielii, dermatozele și afecțiunile respiratorii. În uz intern, ceaiul de iarba mare se recomandă pentru tratarea tusei, reumatismului, bronșitei cronice, tulburărilor dispeptice, eczemelor, hipoacidității, insomniilor, hiperexcitabilității.

Ţelina este o plantă medicinală şi legumicolă care poate atinge o înălţime maximă de un metru şi care îşi are originile în sudul Europei.

Planta are un rizom gros, aproape rotund, uneori denivelat.,frunzele sunt mari, penate, cu coadă foarte lungă, fiind colorate într-un verde-închis, consistent, sănătos iar  florile de ţelină sunt albe.

Din punct de vedere medicinal, utile sunt toate părţile ţelinei (frunzele, rădăcina, seminţele).

Pentru uz medicinal, din ţelină se prepară infuzie, sirop, suc de frunze, decoct şi cataplasme. De asemenea, ţelina intră în combinaţie cu alte plante medicinale, în procesul de preparare a unor ceaiuri cu efect medicinal sporit.

Principalele substanţe active importante din ţelină sunt: vitaminele A, B şi C, săruri minerale, colină, tirazină, acid glutamic, anhidridă sedanomică şi sedanolidă (compuşi specifici ţelinei).

Ţelina acţionează în organism ca un bun agent digestiv, diuretic, antiasmatic, carminativ, expectorant.

Ţelina poate fi utilizată ca adjuvant sau ca mijloc direct de tratament, în litiază renală, edeme, hidropizie, bronşite cronice, astm, albuminurie, nervozitate, sterilitate, impotenţă, hipertensiune arterială, obezitate, demineralizare, febră, ulceraţii ale pielii, degerături.

Ţelina este interesantă şi pentru diabetici deoarece conţine o substanţă asemănătoare insulinei.

Mai nou, ţelina este utilizată şi ca un aliment antistres, având acţiune relaxantă asupra sistemului nervos. Este foarte indicată şi în reumatism, caz în care se fac adevărate cure de ţelină (cu frunze de ţelină şi cozile acestor frunze).