GEL REUMATICUS 250ML Faunus Plant

GEL REUMATICUS 250ML (UNTUL PAMANTULUI, TATANEASA & ARNICA) Faunus Plant

Gelul Reumaticus este un produs de uz topic cu efect analgezic, antiinflamator și antireumatic, cu acțiune benefică în ameliorarea durerilor reumatice, musculare și articulare, cu conținut ridicat de extracte naturale.

Principiile active din Gelul Reumaticus sunt extractele naturale de Untul Pământului, Tătăneasă și Arnică și uleiuri esențiale de Mentă și Rozmarin.

Produsul este fabricat în conformitate cu standardul de calitate EN ISO 22000:2018, certificat TUV Austria.

Bine de știut

Reumaticus este unul dintre cele mai bine vândute produse ale noastre

Feedback pozitiv datorat lipsei reacțiilor adverse, având o toleranță cutanată foarte bună

Efectul benefic al produsului este dat de compoziția complexă în extracte naturale

Ingrediente (INCI)

Aqua, Alcohol denat., Glycerin, Tamus communis extract, Symphytum officinale extract, Arnica montana extract, Carbomer, Phenoxyethanol / Ethylhexylglycerin, Mentha piperita essential oil, Rosmarinus officinalis essential oil, Triethanolamine, Menthol. 

Extractul de Untul Pământului 

• are o compoziție complexă: alcaloizi, saponine, oxalat de calciu, histamină, flavonoizi, vitaminele A, C, B complex, săruri minerale de calciu, magneziu, sulf, mangan, zinc, acizi graşi mono şi polinesaturaţi, alantoină şi taninuri
• are acțiune asemănătoare medicamentelor antiinflamatorii de sinteză chimică, dar fără a avea efectele nocive ale acestora,  prin acțiunea antiinflamatorie, decongestivă, analgezică și antireumatică pe care o are
• la nivel periferic acționează ca și tonic venos, stimulând circulația locală

are indicații terapeutice în numeroase afecțiuni, precum reumatism articular, gută, osteoporoză, lombosciatică, sinuzită frontală sau maxilară, artrită, spondiloză cervicală, dureri de menisc acute sau cronice, zona Zoster, traumatisme, hematoame, degerături, deformări osoase, monturi, artroze (coxartroza, gonartroză), dermatoze purpurice

Extractul de Tătăneasă

• potențează beneficiile acestui produs prin acţiunea cicatrizantă, remineralizantă, hemostatică, regenerantă și antiinflamatorie
• are indicații în răni la nivelul articulaţiilor şi mușchilor și un efect benefic dovedit în sudarea întarziată a fracturilor 
• datorită mucilagiului emolient este un agent de vindecare puternic în ulcere varicoase cronice

Extractul de Arnică

• are acțiune antiinflamatoare, antiseptică și facilitează vindecarea rapidă a rănilor, fiind extrem de eficient în tratamentul vânătăilor
• indicat în contuzii, luxatii și ajută la ameliorarea durerilor reumatice

Uleiurile esențiale de Mentă și Rozmarin

• relaxează musculatura și atenuează durerile musculare și articulare
• oferă un miros plăcut produsului

Mentolul 

• este principalul ingredient activ al mentei, fiind utilizat în numeroase produse, cu diverse întrebuințări, dar totodată este conţinut și de produse folosite pentru alinarea durerilor musculare și luxaţii ca şi decongestionant
• aplicat pe piele oferă o senzație de calmare și răcorire

Mod de utilizare

Aplicaţii locale de 2-3 ori/zi, la nivelul zonelor afectate, prin masaj ușor de jos în sus, pentru a stimula circulația sangvină. Se recomandă administrarea timp îndelungat pentru o mai bună eficientă.

Important! 

Nu se aplică pe pielea din jurul ochilor și a gurii și pe pielea sensibilă a copiilor sub 3 ani

Se recomandă efectuarea unui test alergologic înainte de utilizare, prin aplicarea pe o suprafață mică de piele

Dacă apar reacții alergice cutanate, opriți tratamentul, iritația ar trebui să dispară treptat

A nu se lăsa la îndemâna copiilor mici

Recipientul se păstrează bine închis, ferit de lumină, umiditate și căldură

Uz extern

Rolul componentelor: 

Tataneasa este o specie ierboasă perenă, din familia Boraginaceae, înaltă de până la 120 cm, acoperită cu peri aspri. Rizomul este scurt şi gros, din el pornind rădăcini cărnoase negricioase la exterior, albe-gălbui în interior, mucilaginoase. Frunzele sunt foarte aspre, florile grupate în cime scorpioide cu 5-10 flori, cu corola tubuloasă, de culoare roşie-violacee. Pentru tratamentele naturiste se recoltează rădăcinile, primăvara în martie-mai, sau mai degrabă toamna în septembrie-octombrie.

Denumirea specifică officinale subliniază prezenţa ei în lista de plante medicinale încă din vechime. Prima dată apare documentată în scrierile romanilor şi greciilor antici. În jurul anului 200 D.H. Dioscorides lăuda utilizarea terapeutică a tătănesei, în cartea sa Materia Medico, susţinând că denumirea generică de Symphytum provine din grecescul symphuo = a creşte împreună. În evul mediu, planta era populară prin utilizarea sa externă în vindecarea fracturilor. De-a lungul timpului a devenit din ce în ce mai utilă în tratarea problemelor respiratorii (bronşite, catar, hemoptizii, pleurezie, tuse spastică), bolilor gastrointestinale (colecistite, colite, dizenterie, diaree, ulcere, hematemeză), metroragiei, flebitelor şi tonsilitelor. A fost pomenită de asemenea pentru valoarea sa nutriţională, fiind considerată o importantă sursă de proteine şi vitamina B12, lucru neobişnuit pentru o plantă. Cataplasmele cu tătăneasă mai erau folosite pentru ameliorarea durerilor de sâni ale mamelor care alăptau.

Are o tradiţie îndelungată şi binecunoscută în special în utilizarea externă pentru tratarea rănilor, fracturilor, contuziilor inflamate, abceselor, ulcerelor varicoase şi a arsurilor.

În medicina populară românească rădăcina de tătăneasă este un remediu natural folosit pentru efectul hemostatic, calmant al durerilor, fluidifiant al secreţiilor mucoase, în afecţiunile catarale ale căilor respiratorii, în stări ulceroase, hemoptizii, diaree, dizenterie. Planta întreagă este utilizată ca vulnerară, în special extern în inflamaţii articulare, fracturi osoase, echimoze, induraţii ganglionare etc.

Rădăcinile conţin alantoină, mucilagii, amidon, aminoacizi, ulei esenţial, alcaloizi pirolizidinici în concentraţie scăzută, tanin, conferind acţiune cicatrizantă, emolientă, antiinflamatoare, hemostatică, fiind astfel indicată în tratamentul ulcerului gastric şi duodenal, hematoamelor, fracturilor şi ca antitusiv. Se mai folosesc şi părţile aeriene ale plantei ce conţin alantoină, mucilagii, dar în special pentru extragerea carotenoidelor.

În prezent tătăneasa este restricţionată în produsele naturiste doar la utilizarea externă, din cauza prezenţei alcaloizilor pirolizidinici, pentru care se consideră că doza zilnică internă nu trebuie să depăşească 100 μg, din cauza riscului hepatotoxicităţii.

Dar, sunt oameni de ştiinţă care privesc siguranţa utilizării plantelor din alt unghi, considerând că nu trebuie luat în discuţie doar un anumit compus individual cu potenţial toxic al plantei, ci trebuie evaluată planta ca întreg. Astfel nici tătăneasa nu poate fi privită doar ca un simplu vector pentru efectul farmacologic al unei substanţe specifice, impactul său farmacologic general fiind mult mai complex, un întreg sistem de substanţe organice active asigurând efectul plantei. În mod interesant, s-a raportat că funcţiile hepatice testate la 29 de utilizatori cronici de ceai de tătăneasă nu prezentau anormalităţi. Studiile clinice realizate până în prezent au confirmat eficienţa utilizării externe a rădăcinii de tătăneasă în durerile musculare, durerile lombare, osteoartrite etc.

Arnica este o plantă perenă de munte din familia Asteraceae (Compositae), ce vegetează exclusiv în flora spontană, cu rizom cilindric, oblic, cu o rozetă bazală de frunze, o tulpină simplă, cu număr redus de frunze, cele bazale ovat-eliptice cu peri scurţi şi aspri, iar cele tulpinale mai mici, 2-3 perechi opuse. Inflorescenţele sunt galbene, mari, cu diametrul de 4-8 cm, situate terminal; fructele sunt achene cu papus aspru. Se recomandă în scop medicinal recoltarea florilor, care se face împreună cu receptaculul, în iunie şi iulie; recoltarea trebuie să se facă doar de la o parte din plante, pentru a nu se produce restrângerea arealului.

Plantă medicinală cunoscută şi utilizată încă din anii 1500 şi încă populară şi astăzi. Un efect de vindecare a rănilor a fost atribuit arnicii în manualul lui Tabernaemontanus (medic şi botanist, părintele botanicii în Germania) în 1613. În timpul Evului Mediu, arnica a fost folosită ca remediu natural pentru multe afecţiuni precum hematoame, răni, varice, flebite, gută, reumatism, indigestie şi în boli cardiovasculare; în Germania, arnica este folosită din 1957 ca remediu în diferite probleme precum: răni, hematoame, dizlocaţii articulare, entorse, contuzii, edeme cauzate de fracturi, pentru tratamentul sistematic al problemelor musculare şi articulare asociate reumatismului, împotriva furunculozei, a inflamaţiilor cauzate de muşcăturile de insecte şi flebite superficiale, şi pentru tratamentul inflamaţiilor mucoasei orale şi a gâtului asociate gingivitei şi ulcerului aftos.

Medical, la noi în ţară s-au întrebuinţat atât rădăcina, cât şi frunzele şi florile. Medicina românească de la mijlocul secolului trecut menţionează ca efecte ale plantei stimularea sistemul nervos şi a sistemului vascular; circulaţia şi respiraţia devin mai active; se favorizează eliminarea urinei şi a sudoarei. Se mai observă o acţiune hemostatică în hemoragii, deci o indicaţie a plantei în stările apopleptice, în epistaxis (scurgere de sânge din nas), în hemoptizii, urinare cu sânge etc.

Arnica era considerată o plantă foarte activă, acţiunea sa stimulentă fiind din cele mai puternice. Nervii, mucoasa stomacală şi cea intestinală sunt indeosebi stimulaţi; de asemenea întregul sistem glandular şi limfo-ganglionar, precum şi rinichii; în plus, scaunele prea frecvente sunt normalizate. Extern, florile, planta întreagă şi rădăcinile sunt utilizate în comprese pe rănile inflamate, iar intern combat hemoragiile şi stările febrile.

Medicina populară românească a apreciat întotdeauna puterea vindecătoare a arnicii, utilizată mai ales sub formă de tinctură, în special în vindecarea rănilor. În general, în prezent se recomandă în principal utilizarea externă a plantei; intern are efect ocitocic, vasoconstrictor, antiaterosclerotic, dar la persoanele sensibile chiar şi la administrare externă se pot produce iritaţii locale.

Preparatele homeopate s-au arătat a fi imunostimulente. Florile de arnică conţin ulei esenţial în compoziţia căruia intră în special lactone sescviterpenice care apar adesea sub forma derivaţilor esterici. Pe lângă compuşii uleiului esenţial se mai numără flavonoide, hidroxicumarine, şi acizi fenil acrilici. Utilizarea medicinală a arnicii a determinat efectuarea unor cercetări extensive, deferite sescviterpene fiind izolate încă din 1953, constituenţii cei mai relevanţi din această grupă fiind consideraţi helenalina şi 11,13-dihidrohelenanina precum şi derivaţii acestora.

Galbenelele se pot utiliza sub formă de infuzie, decoct, ceaiuri, comprese, spălături, măşti şi produse cosmetice. În funcţie de afecţiunea care se doreşte a fi tratată, gălbenelele pot fi utilizate pentru tratament local (creme, comprese, maşti, spălături) sau pentru tratamente sistemice (decoct, infuzie, ceai etc).

Au capacitatea de a ajuta organismul în lupta împotriva infecţiilor, având acţiuni antiinflamatoare, antiseptice, antibacteriene şi antifungice prin prezenţa saponozidelor şi uleiului volatil. Gălbenelele au acțiune cicatrizantă, emolientă și demulcentă datorită mucilagiilor, care formează geluri vâscoase, formând astfel un strat coloidal protector pentru mucoase și ţesuturi. Efectul cicatrizant al gălbenelelor se datorează carotenoidelor care asigură multiplicarea celulelor precum şi un efect antioxidant benefic împotriva radicalilor liberi.

Un studiu făcut asupra efectelor gălbenelelor asupra unui grup de pacienți cu probleme gastrice, mai exact ulcer gastroduodenal și gastrită hiperacidă; după tratamentul cu gălbenele, rezultatele au arătat dispariția nișei ulceroase la unii pacienți, aciditatea gastrică a scăzut foarte putin, ceea ce a condus la concluzia că gălbenelele acționează în aceste afecțiuni prin vindecarea epiteliului gastric, adică a acelui strat de protecție a stomacului care este lezat de boală. De asemenea se utilizează pentru vindecarea ulcerului bucal, la nivelul gâtului sau venos.

Untul Pamantului este o plantă perenă din familia Dioscoreaceae, ierboasă, volubilă, cu rizom gros şi cărnos (5-10 cm diametru), brun la exterior şi cu numeroase rădăcini adventive, alb şi cărnos la interior, conţine numeroase rafide de oxalat de potasiu; frunzele alterne, peţiolate, cordat ovate, cu nervuri arcuate, fructul o bacă roşie cu câteva seminţe. Răspândit în partea de sud-vest a ţării noastre. În scop terapeutic re recoltează rizomul, primăvara devreme sau toamna.

Denumirea generică Tamus a fost dată plantei din credinţa că aceasta este aceeaşi plantă denumită Uva Taminia la care se face referire într-o lucrare a lui Plinius.

Untul pământului este o plantă mai puţin cunoscută şi utilizată. Intern a fost puţin folosită, mai ales pentru efectul puternic diuretic ca remediu pentru calculi, sau în combinaţie cu miere pentru afecţiuni astmatice, dar din cauza efectelor negative puternice s-a renunţat demult la această utilizare.

Extern, untul pământului a fost şi mai este folosit cu succes sub formă de cataplasme ca stimulent, sau în gută, reumatism sau pareze uşoare. Tinctura din rădăcină s-a dovedit a fi mai utilă aplicată pe degerături. Pentru răni, vechii medici recomandau realizarea unui unguent în grăsime de porc sau ceară.

Este actualmente un remediu popular folosit pentru reducerea vânătăilor ce apar în urma contuziilor. Efectele rădăcinii sunt antiechimotic, diuretic, emetic, hemolitic şi iritant. Aceasta poate fi folosită proaspătă, sau recoltată şi uscată pentru utilizări ulterioare.

Rizomul de untul pământului conţine o saponină steroidică, dioscina, cu acţiune antiinflamatoare, aceasta făcând-ul recomandat în tratamentul reumatismului. Acţiunea rubefiantă a rizomului se datorează cristalelor aciculare care rănesc pielea la frecţionare şi permit penetrarea unor amine biogene ce produc efecte iritante. Se mai recomandă în tratamentul echimozelor, contuziilor, hematoamelor (în Franţa se mai numeşte rădăcina femeii bătute).

Efectele unui extract etanolic din rădăcina de Tamus communis au fost studiate în cazul granuloamelor la şobolani, evidenţiindu-se un efect inhibitor al acestuia comparabil cu cel al medicamentelor de referinţă  hidrocortizon şi clorhidrat de benzidamină.