GEL INTIM BICARBONAT & ALOE & MUSETEL 200ML POMPITA Ceta
Proprietati:
- destinat igienei intime care curata delicat si calmeaza iritatiile;
- bicarbonatul regleaza pH-ul, neutralizeaza mirosurile si limiteaza dezvoltarea bacteriana oferind o senzatie de prospetime si de confort;
- fosfolipidele formeaza o pelicula protectoare care previne uscaciunea zonei intime, iar proprietatile lor anti-iritare calmeaza mancarimile;
- gelul de aloe este reparator, regenereaza, cicatrizeaza si stimuleaza sinteza de colagen, iar extractul natural de musetel are efect emolient, protector, nutritiv si calmant.
Ingrediente:
AQUA, SODIUM LAURETH SULFATE, GLYCERIN, COCAMIDOPROPYL BETAINE, COCAMIDE DEA, ALOE BARBADENSIS LEAF EXTRACT, SODIUM BICARBONATE, BEHENYL ALCOHOL (AND) GLYCERYL STEARATE (AND) LECITHIN (AND) GLYCINE SOJA (SOYBEAN) STEROLS, CHAMOMILLA RECUTITA FLOAWER/LEAF EXTRACT, POLIQUATERNIUM-7, PHENOXYETHANOL, ETHYLHEXYLGLYCERIN, LACTIC ACID.
Mod de utilizare:
Se aplica o cantitate mica de gel in zona intima si se clateste bine cu apa. A se folosi zilnic.
Rolul componentelor:
Bicarbonatul de sodiu, denumit stiintific hidrogenocarbonat de sodiu, face parte din categoria sarurilor acide cu numeroase intrebuintari casnice, cosmetice si chiar medicale.
Principala actiune a bicarbonatului de sodiu este de a neutraliza PH-ul in contact cu substantele acide sau alcaline.
Exista numeroase moduri eficiente si utile de a folosi banala pulbere alba, in afara de dospirea aluatului pentru prajituri.
Fara doar si poate, bicarbonatul de sodiu este un produs ieftin si versatil, ce poate fi folosit in siguranta in scopuri cosmetice si medicale, fara sa puna sanatatea in pericol. Dizolvat in apa, acest produs poate ajuta la ameliorarea hiperaciditatii gastrice. Aplicat topic, dezinflameaza intepaturile de insecte. Iar beneficiile sale pentru sanatate si frumusete nu se opresc aici!
Portiunile de piele descuamata pot fi tratate cu ajutorul unei masti preparate din trei parti bicarbonat de sodiu si o parte apa. Aplicati pasta obtinuta pe partea exterioara a coatelor, calcaie sau alte zone de piele uscata si veti observa efectul sau prompt de exfoliere blanda.
Utilizati acest remediu natural inainte sa aplicati o lotiune autobronzanta, pentru a obtine o nuanta aramie perfect uniforma (fata pete).
Odata cu instalarea temperaturilor care amintesc tot mai mult de anotimpul verii, devine necesara si trecerea la incaltamintea potrivita pentru sezonul cald. Inainte sa purtati perechea preferata de sandale, redati picioarelor frumusetea, cu ajutorul unei bai calde cu saruri acide.
Dizolvati trei lingurite de bicarbonat de sodiu intr-un lighean cu apa calda si adaugati felii de lamaie. Aceasta solutie ajuta la curatarea pielii picioarelor, daca intra in contact cu talpile circa 15-20 de minute.
Preparati apoi o pasta din trei parti bicarbonat de sodiu si parte apa si folositi-o ca exfoliant pentru degete si solutie de albire a unghiilor.
Bicarbonatul de sodiu poate fi si ingredientul unui sampon cu aplicare uscata 100% natural, pregatit in casa, care sa va ajute sa va spalati mai rar parul. Amestecati un sfert de ceasca de praf de radacina de arorut, cu o lingurita de praf de copt si una-doua picaturi de ulei esential de lavanda.
Introduceti o perie lata in aceasta mixtura speciala, scuturati-o usor pentru a indeparta excesul si aplicati samponul uscat direct pe radacina firelor de par. Pudra de arorut va absorbi sebumul, iar bicarbonatul de sodiu va neutraliza mirosul neplacut si va degresa suplimentar parul.
Scalpul si parul ajung sa depoziteze cantitati mici, dar importante, de reziduuri provenite de la spray-ul de par, spuma de par, balsam si alte produse de ingrijire utilizate pentru coafare. Toate aceste depozite afecteaza volumul si supletea parului, daca nu sunt indepartate in totalitate prin spalare.
Prin urmare, este recomandat ca, din cand in cand, sa adaugati o lingurita de bicarbonat de sodiu in samponul obisnuit, astfel incat scalpul si firele de par sa fie bine curatate si degresate. Podoaba capilara va beneficia, ulterior, si de mai mult volum.
Majoritatea produselor destinate albirii dintilor au la baza peroxid de hidrogen, cu un efect secundar neplacut aparitia sensibilitatii dentare. Din fericire, le puteti inlocui cu o alternativa mai sigura presarati putin bicarbonat de sodiu pe suprafata periutei de dinti si curatati dantura prin miscari verticale, de sus in jos. Veti observa ca, in timp, petele isi vor pierde din pigment, ca apoi sa dispara in mod complet.
Bicarbonatul de sodiu calmeaza arsurile pielii. Amestecati patru lingurite de bicarbonat in apa si inmuiati o carpa curata in solutie, apoi aplicati compresa pe zona afectata. Acest remediu rapid functioneaza excelent si dupa expunerea neprotejata la soare, pentru ameliorarea senzatiilor neplacute.
Mirosul neplacut al picioarelor poate fi eliminat foarte usor, daca va spalati talpile intr-un lighean cu apa, in care dizolvati in prealabil trei lingurite de bicarbonat de sodiu. Insistati asupra portiunilor dintre degete, acolo unde tind sa se acumuleze bacterii uneori insuficient indepartate prin spalarile obisnuite superficiale.
O alternativa naturala la antiperspirantul cosmetic din supermarket poate fi tot bicarbonatul de sodiu. Umpleti un recipient mic cu apa calda, adaugati trei lingurite de bicarbonat si zeama de la o jumatate de lamaie. Introduceti un tampon de vata in acest amestec si stergeti portiunile corporale predispuse hiperhidrozei zona axilara, pubiana etc.
Inflamatiile, iritatiile si mancarimile provocate de intepaturile insectelor pot fi ameliorate rapid cu ajutorul unei paste formate din trei parti bicarbonat de sodiu si o parte apa. Aplicati compozitia exact ca pe un unguent. Iritatiile pielii se vor calma rapid, daca frecati regiunile afectate cu bicarbonat de sodiu, imediat dupa baie sau dus.
Mirosurile neplacute capatate in urma contactului mainilor cu usturoiul, ceapa, pestele sau alte substante intens aromate pot fi eliminate usor, daca va spalati pe maini cu o solutie preparata din trei parti de bicarbonat de sodiu, o parte apa si o parte sapun lichid.
Halena este o problema larg raspandita, ce poate fi tinuta sub control cu ajutorul unei formule de apa de gura cu ingrediente naturale. Adaugati o jumatate de lingurita de bicarbonat de sodiu in jumatate de pahar de apa si clatiti cavitatea bucala cu aceasta mixtura. Mirosul neplacut al gurii nu va fi doar acoperit, ci neutralizat.
O lingurita de bicarbonat de sodiu, dizolvata intr-o cana cu apa, poate fi consumata ca medicament pentru ameliorarea simptomelor hiperaciditatii gastrice, crampelor stomacale sau a indigestiei.
Aloe Vera creşte în zonele cu climă blândă, unde temperaturile nu coboară pentru mult timp sub 0 grade şi poate fi recunoscută după frunzele cărnoase, în fomă de lance, care cresc direct din pământ, cu marginile în formă de dinte de fierăstrău.
În scopuri teraputice se folosesc atât seva cât şi gelul frunzelor de aloe vera, însă trebuie îndeplinită o condiţie esenţială, şi anume: frunzele se culeg abia când planta împlineşte 2-3 ani. Seva se scurge când se taie frunza, iar gelul provine din celulele bogate în mucilagiu din miezul frunzei.
Aloe conţine un complex de substanţe benefice, printre care aloina şi gelul de aloe. Aloina este un lichid galben-lăptos, situat imediat sub coaja frunzei şi care este folosit de mii de ani ca laxativ, sub formă de prafuri sau ca atare.
Gelul de aloe are proprietăţi antiinflamatorii, detoxifiante şi de stimulare a colagenului, fiind ideal în tratamentele cosmetice de întreţinere a pielii.
Gelul de aloe vera întăreşte sistemul imunitar şi are efecte antibiotice, antiinflamatorii şi antiseptice, care ajută la tratarea anumitor probleme ale pielii precum eczemele şi psoriazisul.
În acelaşi timp, un consum regulat de aloe normalizează tranzitul intestinal, promovând sănătatea sistemului digestiv, creşte absorbţia de proteine, ameliorează arsurile la stomac şi are efect calmant asupra gingiilor şi ţesuturilor bucale moi.
Planta de aloe este o sursă bogată de minerale precum calciu, sodiu, fier, potasiu, crom, magneziu, mangan, cupru si zinc, dar este şi printre puţinele surse vegetale de vitamina B12, A, B, C, E şi acid folic, care nu pot fi asimilate corespunzător doar prin alimentaţie.
Toţi aceşti nutrienţi ajută la menţinerea greutăţii corporale în limitele normale, împiedică îmbătrânirea celulară şi asigură necesarul zilnic de energie.
Muşeţelul, e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).
Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.
A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.
În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.
În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.
Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).
Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.
Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.
Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.
Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.
Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.
Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.
În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.
Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.
Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.
Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.
Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.
Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.
Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.
Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.
