FITOFIBROMSTOP tinctura 50 ml Steaua Divina

FITOFIBROMSTOP tinctura 50 ml Steaua Divina

Sustine sanatatea uterului.

Fitofibromstop extract hidroalcoolic contribuie la sustinerea sanatatii aparatului genital feminin.

Compozitie:

• Coada soricelului (Achillea millefolium),
• Lumanarica (Verbascum phlomoides),
• Piperul-baltii (Polygonum hydropiper),
• Trifoi-rosu (Trifolium pratense),
• Zmeur (Rubus idaeus),
• alcool etilic alimentar (min. 30% vol.),
• apa deionizata.

Actiuni:

• Reglator al aparatului genital feminin,
• dezobstruant limfatic,
• hemostatic,
• uterotonic,
• antioxidant,
• antitumoral,
• vasoconstrictor,
• antiinflamator,
• astringent.

Indicatii:  Recomandata in:

• fibrom uterin,
• tulburari menstruale ( dureri menstruale, meno-metroragii, dismenoree),
• hemoragii genitale,
• sindrom premenstrual ( congestia sanilor, dureri abdominale si lombare, irascibilitate etc. ),
• chisturi ovariene,
• fragilitate capilara,
• cancer uterin.

Contraindicatii:  Afectiuni in care este contraindicat consumul de alcool, conducatori auto, sarcina, alaptare, afectiuni hepatice grave, alergie la oricare dintre componentele produsului.

Interactiuni medicamentoase:  Nu se administreaza cu antibiotice si alte tratamente la care este contraindicat consumul de alcool.

Precautii la de administare:  Hipertensiune arteriala, gastrita hiperacida, ulcer gastric si duodenal.

Mod de utilizare:  Cate 30-40 picaturi de 3 ori pe zi, dupa masa, intr-un pahar cu apa. Se recomanda a fi administrat in cure de 3 luni. Pentru un efect maxim se recomanda folosirea in asociere cu produsul Fitofibromstop capsule si Fitofibromstop amestec de plante pentru ceai.

Rolul componentelor:

Coada soricelului - Plantă ierboasă perenă, înaltă de 20-80 cm, cu tulpina ramificată spre vârf, frunze de 2-3 ori sectate cu lacinii înguste, inflorescenţele cu flori albe, sau mai rar roz, grupate în vârful tulpinilor.

Coada şoricelului este o plantă medicinală foarte veche şi chiar Dioscoride vorbeşte despre întrebuinţarea ei.

După Pliniu, numele latin achillea derivă din grecescul achilleía şi se referă la Ahile, eroul războiului Troian. Ahile a fost învăţat în arta vindecării de către centaurul Chiron, şi se spune că a folosit coada şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi.

Coada şoricelului posedă proprietăţi uşor astringente, este tonică, alterativă şi diuretică. Este utilizată în boli cronice ale aparatului urinar. Manifestă o influenţă tonică asupra sistemului venos, ca şi asupra membranelor mucoase. S-a dovedit eficace în durerile de gât, hemoptizii, hematurie şi alte forme de hemoragii cu pierderi mai reduse de sânge, incontinenţă urinară, diabet, hemoroizi cu scurgeri sangvinolente sau mucoide, şi dizenterie; de asemenea în amenoree, flatulenţă şi probleme spasmodice. În doze de jumătate de drachme de tinctură saturată, sau 20 picături a fost considerată unul din cei mai buni agenţi în reducerea menoragiilor.

Compoziţia chimică pentru coada şoricelului este bine documentată. Uneliul volatil conţine proazulene, β-pinen, α-pinen şi cariofilen, lactone sescviterpenice şi flavonoide.

Unul din principiile active, achilleina, a fost utilizat în Franţa şi alte părţi din Sudul Europei, ca substituent pentru chinină în tratamentul febrei intermitente. A fost folosită de asemenea de medicii francezi pentru a restabili menstruaţiile.

Principiile amare (guaianolide) prezintă efect colagog, în timp ce flavonoidele sunt spasmolitice. Interacţiunea dintre diferitele componente (camazulene şi flavonoide) dau plantei proprietăţi antiedematoase, antiinflamatoare şi antibacteriene.

Unele din acţiunile farmacologice ale plantei (acţiunea antiinflamatoare, efectele antioxidant, gastro- şi hepatoprotector, coleretic, activitatea estrogenică, antimicrobiană, hemostiptică şi antispasmodică) au fost demonstrate in vitro sau în studii pe animale, susţinând astfel multe din utilizările medicinale cunoscute.

Lumânărica este o plantă erbacee care creste spontan pe terenuri nisipoase şi pietroase, pe lângă garduri sau la marginea pădurilor.

Puful sau perisorii care acoperă frunzele sunt deosebit de iritante; în timpul culesului se recomantă echipament special şi ferirea zonei ochilor şi a feţei.

În scop terapeutic se culeg florile începând din luna iunie şi până în septembrie, doar dimineaţa după ce se ridică roua şi până la pranz, orele 11- 12. După această oră florile se închid.

Cunoscută în popor şi sub denumirea de „lumânarea Domnului“ sau „ceaiul iernii“, lumânărica rămâne una dintre plantele medicinale cu un potenţial curativ de excepţie. Proprietăţile terapeutice ale acestei plante erau cunoscute de medicii greci încă din Antichitate. Dioscoride o recomanda în tratarea bolilor de plămâni, fiind folosită în acest scop timp de mai bine de 1800 de ani.

Este o specie originară din centrul și sudul Europei și vestul Asiei. Are tulpina erectă, frunze păroase pe ambele fețe, eliptice iar florile sunt galbene, mari, grupate într-un racem spiciform terminal. Florile de lumânărică (Verbasci flos), folosite în medicina naturistă, se recoltează dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, pe timp frumos.

Produsul vegetal conține saponine, care determină o moderată acțiune expectorantă, iridoide și derivați flavonici, acestea fiind responsabile de efectul antireumatic, cicatrizant și diuretic al plantei medicinale. Mai conține carotenoide, acizi polifenolcarboxilici, ulei volatil, taninuri. Lumânărica este utilizată în mod deosebit în tratamentul răgușelii, în crize de tuse, astm, tuse convulsivă și în inflamațiile gâtului și ale căilor urinare datorită efectului calmant al mucilagiilor. Printre cele mai importante efecte se numără cele emoliente, expectorante, antiastmatice, antinevralgice, sudorifice, diuretice, antiinflamatoare, antihemoroidale, antispastice, antivirale, antimicrobiene, bacteriostatice, cicatrizante.

Se poate administra ca remediu naturist sub formă de infuzie, extract uleios, tinctură, decoct. Pentru uzul intern este recomandată în bronțită, astm, răgușeală, laringită, angine, gastroenterintă, tuberculoză, traheită iar pentru uz extern în hemoroizi, degerături, furuncule, plăgi atone (sub formă de băi locale, comprese).

Uleiul hidratant de lumânărică est eun tratament naturist mai puțin cunoscut. Se culeg flori de lumânărică și se pun într-un vas de ceramică. Se macerează în ulei de migdale timp de o săptămână după care se strecoară uleiul. Este bun pentru iritațiile pielii și este un excelent hidratant.

Trifoi rosu - Specie ierboasă perenă, din familia Leguminosae, cu 2-5 tulpini înalte de 20-50 cm; rădăcina pivotantă, ramificată, cu nodozităţi, multicapitată; tulpini simple sau ramificate, foliate; frunze trifoliate, cele bazale lung peţiolate, formând adesea rozete, cele superioare mai scurt peţiolate; foliolele sunt aproape sesile, ovate, obovate sau eliptice, cu margine întreagă, pe spate şi pe margini uşor păroase, pe faţă, la mijloc, cu o pată mai deschisă; la baza frunzei stipele alungite, concrescute cu peţiolul, cu vîrf ascuţit; flori grupate în capitule globuloase, cu diametru de 2-3 cm, sesile, cu corolă papilonată, de la roz pînă la purpuriu-deschis; la baza capitulelor se află un involucru din două frunzuliţe trifoliate; fructe păstăi mici, comprimate, cu 3-4 seminţe.

Lonucerus, în 1564, descria trifoiul roşu ca agent emolient util chiar şi în cazul nodulilor extrem de duri, al cărui efect îl considera asemănător cu al schindufului. El mai recomanda trifoiul roşu în tulburări ale vezicii urinare, diaree, şi extern în leucoree şi arsuri solare. Aceleaşi recomandări ni le oferă şi Matthiolus, în 1626, iar pe lângă acestea îl pomeneşte ca util în menstruaţie.

M. Scudder, în cartea sa Specific Medication and Specific Medicines, din 1870, pomeneşte influenţa specifică a trifoiului roşu în unele cazuri de tuse spastică, şi în tusea care însoţeşte pojarul, şi de asemenea susţine că mai poate fi prescris în laringite, bronşite şi ftizie.

Alte publicaţii medicale din secolul XIX, începutul secolului XX susţineau efectele antispasmodic şi alterativ ale trifoiului roşu, efectul de calmare a iritabilităţii tractului respirator, cu reducerea uscăciunii şi tusei spasmodice, şi de asemenea proprietăţile sale benefice în bronşite şi laringite. Medicul F. Ellingwood, publica în 1908, opiniile Dr. W. M. Lambert care dorea să atragă atenţia asupra influenţei specifice pe care a descoperit-o la trifoiul roşu şi pe care o considera în general necunoscută; acesta menţiona astfel că trifoiul roşu are o influenţă particulară în îmbunătăţirea nutriţiei creierului, atunci când acesta este afectat de surmenaj, în special în acele cazuri în care apare pierdere de memorie, idei confuze sau alte probleme apărute din cauze funcţionale. Medicul susţinea că a prescris remediul în aceste cazuri obţinând rezultate excelente şi considera că acesta probabil îmbunătăţeşte circulaţia, nu doar la nivelul sistemului nervos ci în întreg sistemul capilar, inclusiv la nivelul extremităţilor.

Tot în acele vremuri, trifoiul roşu era prescris contra cancerului, îmbunătăţind treptat funcţiile organismului.

În sistemele de medicină populară din Rusia şi China, medicii locali prescriau trifoiul roşu în tratamentul afecţiunilor respiratorii precum astmul şi bronşita, iar nativii americani în prescriau în tusea convulsivă şi cancer.

De-a lungul timpului a mai fost folosit în medicina populară din întreaga lume în afecţiuni ale pielii în combinaţie cu alte plante, în cancerul de sân, sub formă de cataplasmă din decoct aplicată local, în cancerul ovarian şi al sistemului limfatic, în bolile degenerative cronice, gută, tuse spastice. Flavonoidele din flori şi frunze manifestă efect estrogenic fiind astfel benefice în tratamentul problemelor ce apar odată cu menopauza. Inflorescenţele sunt alterative, antiscrofulozice, antispasmodice, diuretice, expectorante, sedative şi tonice.

Alcaloidul toxic saframina se întâlneşte adesea în trifoiul bolnav; acesta a fost studiat privitor la activitatea sa antidiabetică şi anti-SIDA. Recent, trifoiul roşu a primit o atenţie mărită fiind introdus în suplimentele alimentare destinate ameliorării simptomelor menupauzei, îmbunătăţirii sănătăţii cardiovasculare şi a oaselor.

Zmeur - Arbust tufos, din familia Rosaceae, cu ghimpi mici, cu tulpina erectă, arcuită spre vârf, cu frunze imparipenat compuse, cu 3-7 filiole ovat-lanceolate dinţate pe margini; florile albe sunt dispuse în inflorescenţe racemoase la vârfurile ramurilor, iar fructul este o polidrupă aromată, gustoasă, ce conţine pectine, acizi organici, antociani, vitamine. În scopuri terapeutice se recoltează frunzele, înainte de înflorire, în perioada mai-iunie. Denumirea ştiinţifică provine de la cuvântul latinesc rubus carea înseamnă roşu, şi din cuvântul latin ida care este numele unui munte în Frigia, locul în care planta creştea din abundenţă. Zmeurul era folosit în mod similar cu murul de către greci, chinezi, practicanţi ai medicinei azurvedice, şi amerindieni pentru a vindeca afecţiuni precum diareea, dizenteria, şi pentru a vindeca rănile. Zmeurul este nativ în zona Turciei, şi pe vremuri a fost folosit de către populaţia Troiei. Descoperirile arheologice au arătat că romanii au răspândit seminţele de zmeur în tot imperiul până în Anglia.

Zmeurul a folosit în lumea întreagă de-a lungul secolelor atât ca hrană, cât şi ca remediu.

Este o plantă despre ale cărei întrebuinţări medicale vorbeşte Valerius Cordus (medic şi botanist german, 1515-1554), iar Conrad Gessner (naturalist elveţian, cunoscut şi ca botanist şi medic, 1516-1565) pomeneşte de un sirop de zmeură.

În medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului trecut, infuziile din frunzele de zmeur erau recomandate în catarul gastro-intestinal, aciditate stomacală, diaree şi „reguli puternice” (hipermenoree). Medicina populară făcea uz de ceaiuri din frunze uscate şi muguri contra erupţiilor de piele şi în bolile de femei, sau contra hemoragiilor, diareei şi dizenteriei; se mai întrebuinţa oţetul de zmeură sau mustul ca limonade în bolile febrile precum pojarul, scarlatina, anginele.

Frunzele de zmeur conţin tanin, flavone, şi mici cantităţi de vitamina C având acţiune diuretică, astringentă, utilizându-se şi la prepararea ceaiurilor aromate. Tradiţional, în Europa în general, sunt folosite pentru afecţiuni ale tractului gastrointestinal, ale tractului respirator, sistemului cardiovascular, pentru iritaţii ale mucoasei bucale şi a gâtului, şi de asemenea pentru inflamaţii ale pielii, gripă, febră, probleme menstruale, diabet, deficienţe în vitamina C, ca diaforetic, diuretic şi coleretic, şi de asemenea ca purificator al sângelui.

Consumul frunzelor de zmeur în timpul sarcinii (în stadiile mai avansate), în vederea scurtării travaliului şi uşurării naşterii, a fost popular timp de generaţii, efectul începând să fie studiat încă din anii 1940, şi chiar dacă studii clinice cu metodologie de ultimă oră lipsesc, totuşi unele investigaţii clinice au realizat observaţii încurajatoare în această direcţie.