Fitodiab 60 cpr Hofigal

Rolul componentelor:

Primele menţiuni în scrierile europene despre efectele benefice ale afinului asupra sănătăţii datează aproximativ din anul 1100. Utilizarea acestuia pentru efectele sale asupra ochilor a fost cu adevărat răspândită mai ales pe teritoriul actual al Italiei, dar conform legendei, în timpul celui de-al doilea război mondial era consumat sistematic de piloţii flotei aeriene britanice, mai ales înaintea raidurilor nocturne. Amerindienii cunoşteau proprietăţile de conservant natural ale afinelor. Ei făceau o mâncare numită pemmican, care consta într-un amestec de afine cu carne uscată sau peşte uscat, făcute pastă iar aceasta le asigura oamenilor necesarul de proteine şi vitamine. De asemenea, conţin o mare cantitate de vitamina C. Iată de ce, expuşi riscului de a face scorbut, marinarii de odinioară duceau cu ei în lungile călătorii pe mare butoaie întregi de afine.
Indienii foloseau afinele şi ca medicament, amestecându-le cu făină de porumb şi punând cataplasme pe răni pentru a preveni infectarea sângelui.
Afinul este un subarbust stufos, rămuros, cu frunze mici, ovale, iar fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor. Înflorește în lunile mai-iunie.
Frunzele și fructele de afin conțin compuși antioxidanți ce pot preveni afecțiunile cardiovasculare sau agravarea acestora. Pe lângă vitamina C, fructele mai conțin antocianozide, împreună cu hiperozidă și quercetrin (flavonoide). Sinergismul acestor compuși generează efecte benefice asupra sănătății organismului. Antioxidanții previn formarea radicalilor liberi și daunele asupra celulelor în cazul oxidării, daune ce conduc la formarea celuleor canceroase. Antocianii ajută de asemenea la creșterea rezistenței pereților vaselor de sânge și cresc fluxul de circulare al sângelui, evitând astfel și agregarea plachetelor sanguine. Extractul din frunză de afin protejează vasele împotriva aterosclerozei prin scăderea nivelului LDL colesterol (colesterol rău), factor major în formarea plăgilor de aterom. Cercetări recente au demonstrat că extractele din fructe și din frunze prezintă beneficii terapeutice printre care și efectul de inhibare al histaminei de către fructele de afin, mecanism atribuit abilității crescute a afinului în vindecarea rănilor și a ulcerului gastrointestinal. Acest mecanism se datorează unor taninuri catehice, compuși cu acțiune astringentă și antiinflamatoare. Studii pe extractul de frunză de afin arată ca această plantă est eficientă împotriva unor germeni precum Escherichia coli și Staphylococcus aureus.

Arbori de cca 12-15 m înălţime, originari din China şi Japonia, la noi cultivaţi, cu frunze ovate sau cu lobii inegali. Florile sunt unisexuate, iar fructele (dudele) sunt fructe compuse alcătuite din numeroase drupe false concrescute pe axul inflorescenţei, la maturitate cărnoase şi comestibile. Pentru tratamente naturiste se folosesc mai mult frunzele – Mori folium, care se recoltează în perioada mai-iulie (august).
S-a sugerat că denumirea generică Morus provine din cuvântul latin mora (întârziere) datorită apariţiei tardive a mugurilor.
Dudul a fost cunoscut în tot sudul Europei din cele mai vechi timpuri, considerându-se că a fost adus din Persia. A fost menţionat de către majoritatea scriitorilor greci şi romani timpurii; Pliniu l-a observat şi a descris utilizarea sa ca plantă medicinală. Conform unei referinţe din Virgil’s Georgics (II, v. 121) dudul abunda în Italia în acele vremuri. Excavaţiile realizate la Pompeii confirmă aceasta, în peristilul unei case fiind reprezentat un dud negru. Frunzele de dud se regăsesc de asemenea într-un mozaic din casa Faunului (= zeu al fecundităţii din mitologia romană). Frunzele sale erau folosite de către romani pentru tratarea afecţiunilor gurii, traheei şi plămânilor şi din secolul XVII scoarţa rădăcinilor a fost utilizată aici ca vermifug, şi de asemenea ca şi colorant. Romanii consumau fructele de dud la sărbătorile lor, aşa cum aflăm din scrierile lui Horaţiu
Schouw (avocat, botanist şi politician danez), care a scris despre plantele din Pompeii în anii 1800, considera că Morus alba era necunoscut aici.
După cum ştim, frunzele de dud servesc mult ca hrană viermilor de mătase.
În timpul lui Virgilius mătaesea era considerată un produs din frunzele de dud, nefiind cunoscută şi înţeleasă activitatea viermilor de mătase. Cultura viermilor a fost introdusă de Justinian din Constantinopol (527-565). În Italia dudul negru a fost utilizat pentru creşterea viermilor de mătase până prin 1434, când a fost introdus din Levant dudul alb, care a fost ulterior mai mult preferat pentru aceasta.
Dudul are o istorie îndelungată de utilizare medicinală în China, fiind aici utilizate aproape toate părţile plantei.
Tradiţional, dudul este utilizat ca analgezic, emolient, sedativ, frunzele fiind considerate antibacteriene, astringente, diaforetice, hipoglicemiante, odontalgice şi oftalmice. Tinctura de scoarţă este utilizată pentru a calma durerile de dinţi.
Medicina românească de la începutul secolului XX folosea coaja rădăcinii de dud cu gust iute şi amar, pentru acţiunea sa purgativă. Din fructe se prepara sirop – Syropus Mororum, cu efect laxativ, uşor diuretic şi depurativ.
Frunza de dud conţine taninuri, flavonoide, glicozide. Studii recente au revelat prezenţa unei substanţe – 1-Deoxynojirimycina – inhibitoare a enzimei glicozidaza I cu rol în procesarea în organism a oligozaharidelor, fiind responsabilă astfel de efectul hipoglicemiant al frunzei.
În produsele naturiste frunzele de dud sunt utilizate în special datorită acţiunii hipoglicemiante fiind indicate în formele uşoare de diabet. Frunzele de dud mai sunt utilizate şi pentru proprietăţile antioxidante.