Fiorda cu Lamaie 30 cpr PlantExtrakt
Comprimatele Fiorda formează un film protector pe mucoasele cavității orale, gâtului, laringelui și corzilor vocale, hidratându-le și asigurând o funcționalitate crescută. Efectul este completat cu acțiunea imunostimulatoare.
Beneficii:
-Lichenul-de-piatră-islandez (Cetraria islandica) și Nalba-de-grădină (Althaea rosea – var.nigra), au efect emolient și plăcut asupra cavității bucale, a gâtului, faringelui și corzilor vocale, fiind calmante în caz de iritație a gâtului și a faringelui.
-Împreună cu Măceșul (Rosa canina), cele trei componente conțin compuși cu proprietăți de susținere a sistemului imunitar împotriva agenților externi, contribuind la starea fizică de bine.
-Lichenul-de-piatră-islandez conține compuși cu proprietăți de susținere a sănătății sistemului respirator, a bronhiilor, fiind util în caz de tuse iritativă.
-Recomandat in iritație în gât (cu senzație de uscăciune, prurit și/sau durere), răgușeală, tuse iritativă.
-Simptome care pot fi întâlnite în caz de răceală, alergii, diferite probleme la nivelul gâtului (obstrucție nazală – respirație pe gură, deviație de sept etc), la fumători, persoane care își suprasolicită vocea, expunere la aer condiționat sau poluare atmosferică.
Compozitie:
-Extract de Lichen-de-piatră-islandez 100 mg
-Extract din fructe de Măceș 15 mg
-Extract de Nalbă-de-grădină – var.nigra 15 mg.
Administrare:
Adulți și copii peste 4 ani: 1 - 6 comprimate pe zi. Comprimatul se menține în gură până la dizolvare.
Se recomandă să nu se bea sau mănânce cel puțin 30 de minute după dizolvarea comprimatului.
Atentionari:
Produsele pot fi folosite și de femei însărcinate și care alăptează.
Produs sigur pentru diabetici!
Fără zahăr adăugat.
Rolul componentelor:
Cunoscut sub denumirile populare de mușchi de munte, mușchi creț, jeleghin de munte, lichenul de piatră are o istorie lungă de utilizare ca aliment şi ca remediu natural în Europa centrală şi America de Nord. Este un mușchi răspândit pe stâncile și platourile din zona alpină expuse vânturilor puternice, în jnepenișuri și locuri foarte uscate. La noi în țară este frecvent întâlnit în Munții Făgărașului, Munții Retezat, Munții Parâng, Banatului, Țarcului. Cuvântul lichen derivă din grecescul „leichein” (a linge, a întinde pe o suprafață), sugerând modul în care lichenul se întinde pe suprafața pe care crește. Bartholin descrie planta în 1671 și o recomandă ca purgativ.
Mușchiul de piatră este un lichen cu tal fructiculos (sub forma unei tufe de mici dimensiuni), erect, de culoare brun-închis cu pete albe și înalt de până la 10 cm, divizat în mai mulți lobi. În scopuri medicinale se folosește planta Lichen Islandicus (întregul tal) recoltată începând din aprilie și până în octombrie-noiembrie, pe vreme uscată.
Conține o grupă de polizaharide (lichenina și izolichenina), un principiu amar și substanțe mucilaginoase care-i conferă calități calmante și emoliente asupra tractului respirator si gastro intestinal. Datorită acidului usnic, o altă componentă importantă din compozitia plantei, mușchiului de piatră i se atribuie o puternică acțiune antibiotică și antispastică. Polizaharidele din Cetraria islandica au activitate imunologică atât in vitro cât şi in vivo și sunt implicate în efectul antiinflamator al acestui mușchi. Prin aceste proprietăţi, lichenul de piatră este folosit cu succes în tratarea gripelor, traheobronşitelor acute, bronşitelor cronice, laringitelor acute şi cronice, astmului bronşic, hepatitei cronice, vomismentelor de sarcină, afecţiunilor gastrice, tumorilor tubului digestive. Extractele de licheni sunt pentru organism tonice generale şi se folosesc sub formă de infuzie, tinctură sau decoct.
Studiile făcute recent se îndreaptă spre o acțiune antioxidantă a lichenului de piatră, acesta fiind un potențial antioxidant natural.
Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.
Nalba este o plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral. Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.
Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.
Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.
Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.
Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.
