Exotab Spray 30ml FarmaClass

Exotab Spray 30ml FarmaClass

Studii recente au arătat beneficiile utilizării extractului de Avena sativa şi Arctium lappa prezente în Exotab, şi care duc la reducerea dependenţei de ţigări, având totodată efect foarte bun detoxifiant.

Beneficii:
-Reduce dependenţa la fumat
-Exotab conţine şi extracte de: Eleutherococcus senti­co­sus, Passiflora incarnata care, datorită efectelor lor: adaptogen, anxiolitic nu numai că menţin starea de bine a organismului ce poate fi alterată în cazul renunţării la fumat, dar îmbunătăţesc şi funcţiile digestive şi respiratorie afectate frecvent la fumători de lungă durată.
-Exotab este eficient pentru reducerea dependenţei la fumat.
-Administrat înainte de a fuma pro­voacă dezgustul faţă de ţigară.
-De asemenea reduce efectele neplăcute determinate de lipsa fumatului, în special starea de disconfort.
-Administrat frecvent determină scăderea progresivă a numărului de ţigări.

Compozitie:
Eleutherococcus senticosus extract 1.10 ml per flacon
Passiflora incarnata extract 0.30 ml per flacon Avena sativa (ovaz) extract 1.80 ml per flacon
Arctium lappa (brusture) extract 1.50 ml per flacon
Ulei de menta 0.01 ml per flacon
Miere de albine 2.0 ml per flacon

Administrare:
2-4 pufuri orale de 4-8 ori pe zi.
Se recomanda administrarea produsului minim 1 luna.

Atentionari:
Acest produs este un supliment alimentar.
A nu se depasi doza zilnica recomandata.
A se pastra la loc uscat, ferit de caldura.
A nu se lasa la indemana si vederea copiilor.
Suplimentele alimentare nu inlocuiesc un regim alimentar variat.
A se agita inainte de administrare!

Rolul componentelor:
Ginsengul siberian aparține familiei Araliaceae, fiind o rudă îndepărtată a ginsengului asiatic, Panax ginseng. Arbust deciduu, înalt de până la 3 m, nativ în regiunea taigalei Estului îndepărtat (partea de sud-est a Rusiei, nordul Chinei). De la ginsengul siberian folosim rizomii şi rădăcinile, care se recoltează primăvara devreme sau toamna la afârşitul perioadei de vegetaţie.
Plantele din genul Ginseng sunt printre cele mai vchi şi mai preţuite plante folosite în fitoterapie. Utilizarea lor în medicina chineză merge în urmă cu până la 4000 de ani. În poporul chinez există de foarte multă vreme credinţa că ginsengul (aici fiind vorba de cel asiatic, Panax ginseng) creşte longevitatea, îmbunătăţeşte sănătatea, memoria şi pofta de mâncare.
Ginsengul siberian are o poveste diferită, istoria recentă începând în 1855 când doi  oameni de ştiință ruşi au călătorit din St. Petersburg înspre regiunea Ussuri din Rusia, de-a lungul râului Amur. În această regiune unul din ei a boservat o vastă zonă vegetată de acest arbust cu frunze asemănătoare castanului şi cu lăstari semănând cu ginsengul asiatic şi, nefiind capabili să identifice planta, cei doi oameni de ştiinţă au luat un exeplar cu ei înapoi la St. Petersburg pentru a o clasifica. Astfel, planta a primit denumirea Eleuthero, însemnând arbust-fără-fructe, şi denumirea specifică de senticosus, care tradusă din latină înseamnă spinos. Abia la mijlocul secolului XX a fost redescoperit, când oamenii de ştiinţă ruşi au început investigațiile ştiinţifice asupra substanţelor plantei care ”produc o rezistenţă nespecifică a organismului”. Aceste substanţe au fost denumite adaptogeni.
În occident, cercetările asupra substanţelor adaptogene au început cu Panax, acesta fiind cel mai cunoscut şi utilizat până atunci. Dar, din cauza costurilor ridicate pe care le impunea procurarea plantei, cercetătorii au căutat alternative printre speciile genului, iar cel mai promițător s-a dovedit a fi ginsengul siberian, iar începând din anii 1950 s-au realizat numeroase studii asupra efectelor acestei plante, fiind evaluată şi utilizarea sa tradiţională.
În medicina tradiţională chineză este denumit “Ci-wu-jia”. Duke (1985) a raportat faptul că planta a fost folosită în oraşul Harbin din Nord-Estul Chinei ca remediu popular pentru bronşită, afecţiuni cardiace, şi reumatism, utilizarea regulată a plantei fiind pentru a revigora organismul, a îmbunătăţi starea generală de sănătate, a îmbunătăţi memoria, pofta de mâncare, pentru creşterea longevităţii, în fond servind ca medicament preventiv şi tonic general. În Taiwan era folosit în medicina populară la pacienţi cu hepatite şi cancer.
Referinţele bibliografice, mergând până în 1960, relevă faptul că ginsengul siberian a fost utilizat medicinal şi în restul lumii timp de decade – are utilizare medicinală în Franţa fiind cuprins în Farmacopeea Franceză 10, în Germania, în Rusia, în Regatul Unit fiind cuprins de asemenea în British Herbal Pharmacopoeia, în china în Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005. De la publicarea primului articol în 1960, au mai apărut peste 1000 de articole despre Eleutherococcus.  Preparate din ginsengul siberian au fost utilizate în scop medicinal în Germania dinainte de 1978, când a fost notificat de către autoritatea germană primul produs medicinal. Acum este pe larg comercializat în farmacii, sau în magazinele naturiste ca şi supliment alimentar, în Statele Unite şi Europa.
S-au realizat numeroase studii farmacologice şi clinice, precum şi recenzii publicate în jurnalele medicale şi farma, începând încă din 1957. În 1962 în fosta URSS a fost aprobat de către Comitetul Farmacologic un extract din plantă pentru utilizare clinică sub indicaţia de „stimulent”. În 1966 a fost recomandat în programul sovietic spaţial, iar în 1968 a fost publicată prima carte pe subiectul „Eleutherococcus”.  După aceasta, rezultatele obţinute în studiile realizate în Rusia, au fost verificate de către cercetătorii din lumea întreagă.
În Rusia a fost utilizat de asemenea în spitale în secţiile de oncologie pentru a creşte toleranţa pacienţilor la efectele adverse ale chimio- şi radioterapiei.
În prezent utilizarea ginsengului siberian este pe larg recunoscută: ca şi tonic în cazul stărilor de oboseală de epuizare fizică, şi senzaţiilor de slăbiciune şi pierdere a concentrării; ca şi profilactic şi tonic revigorant pentru îmbunătăţirea stării psihice şi mentale în astenia funcţională, ca întăritor, în stări de convalescenţă; ca adaptogen, pentru a creşte rezistenţa organismului în cazul expunerii la factori stresanţi precum temperaturile ridicate sau scăzute, epuizare fizică, visusuri, bacterii, produse chimice, condiţii de muncă extreme, poluare chimică sau fonică.

Face parte parte din familia Passifloraceae si este originala din America de de Nord, Brazilia si insulele Bermude. Este o planta agatatoare, ce poate ajunge pana la 12 m lungime, are tulpini si ramificatii simple, prevazute cu carcei, filiforme, de culoare verde inchis.
Frunzele sunt digitate sau lobate si lucioase. Florile sale sunt albe, mari - ajung pana la 6 cm diametru, parfumate, au centrul colorat in roz sau purpuriu si apar la capatul frunzelor, infloresc vara. Fructul este de culoare portocalie, cat un ou de porumbel si se zbarceste atunci cand e copt.
Fructele sunt comestibile si aromate, au un aspect neted, au pulpa galbena, gelatinoasa si sunt bogate in vitamina c. Dintre componentele chimice ale plantei amintim: alcaloizi, alfalanina, apigenina, crizina, acid citric, izovitexin, kaempferol, loturina, leucina, orientina, acid pasifloric, pasiflorina, pectina, acizi fenolici, fenilamina, prolina, pronasina, quercetin, sambunigrin, saponarina, saponaretina, scopoletina, serotonina, sitosterol, stigmasterol, alacaloizi harmanici, cumarin, malonat de dietil, flavonoizi.
Principalele sale proprietati sunt: nervin, antispastic, analgezic, hipotensiv, somnifer, Parkinson, apoplexie, isterie, nevralgii, astm. In fitoterapie se utilizeaza frunzele.

Denumirea științifică a brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greacă, unde „arktos” înseamna urs, iar „lappa” înseamnă în limba celților labă. Deci, Arctium lappa ar insemna laba ursului, probabil datorită formei frunzelor sale mari, care aduce întrucâtva aminte de urma labei unui urs.
Rădăcina de brusture era caracteristică în repertoriul medicilor populari din America și Europa. Europenii au început să o folosească puternic în Evul mediu, atât ei cât și predecesorii lor erau convinși de rolul diuretic și de curățare al sângelui prin eliminarea toxinelor din organism, chiar și microorganismele ce produc sifilis. În medicina tradițională chineză și indiană, medicii foloseau brusturele pentru tratarea răcelii, gripei și alte afecțiuni ale gâtului și pieptului.
Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani). În primul an, brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteză, care hrănește cu belșug de substanțe nutritive o radacină, transformând-o într-un depozit de substanțe. Din aceasta rădăcină va crește o tulpină de până la doi metri înălțime, cu flori nu foarte spectaculoase, care până în toamnă se vor transforma în binecunoscuții scaieți, care nu sunt altceva decât semințele de brusture. Planta bună de recoltat este cea în vârstă de un an.
Brusturele s-a folosit din cele mai vechi timpuri ca un tonic pentru ficat. Are efect diuretic si ajută la eliminarea toxinelor din organism, tocmai de aceea este un bun remediu împotriva afecțiunilor pielii. Proprietățile sale antiseptice îl recomandă ca tratament pentru acnee, eczeme, psoriazis, pete maronii de bătrânețe, furuncul sau orice tip de iritație a pielii sau scalpului.
Planta are acțiune diuretică și diaforetică, cu eliminarea acidului uric și a toxinelor din organism. Efectul coleretic se datorează principiilor amare care stimulează secreția sucurilor digestive și a bilei, stimulează digestia, funcția hepatică și pancreatică. În uzul intern, brusturele se folosește împotriva răcelii, gripei, afecțiunilor renale, litiazei biliare, hipertensiunii, diabetului zaharat sau furunculilor. Totodată, ceaiurile de brusture ajută organismul să elimine toxinele. În uzul extern, brusturele și-a dovedit eficacitatea împotriva afecțiunilor bucale, herpesului, rănilor și ulcerațiilor.
Complexul de substanțe active precum inulina, mucilagiile, principiile amare, lactonele sesquiterpenice, acizii grași și vitaminele, au determinat studiile de specialitate să dovedească proprietățile benefice asupra sănătății organismului.