Ester-C Plus 1000mg 30 tb Solgar

Rolul componentelor:
Vitamina C, cunoscuta si sub denumirea de acid ascorbic, este unul dintre cei mai siguri si mai eficienti nutrienti. Printre beneficiile sale se numara protejarea organismului impotriva deficientelor imunitare, a bolilor cardiovasculare, a problemelor prenatale, a bolilor de ochi si chiar impotriva imbatranirii pielii.
In 1912, biochimistul polonez Casimir Funk dezvolta conceptul de vitamine. Intre 1928 si 1933, doua echipe independente, formate din cercetatorul ungur Albert Szent György si cercetatorul american Joseph L. Sviberly, pe de-o parte, si cercetatorii americani Charles Glen King si W. A. Waugh, pe de alta parte, izoleaza vitamina C (acidul hexuronic). Acidul hexuronic este denumit apoi acid ascorbic, recunoscandu-se formal natura antiscorbutica a compusului. In 1937, cercetatorul Albert Szent György primeste Premiul Nobel pentru medicina pentru aceasta descoperire.
Folosirea in scop medicinal a vitaminei C dateaza inca din secolul 18. Scorbutul, boala cauzata de deficienta vitaminei C, era o problema frecvent intalnita, in special printre marinari si navigatori, estimarile aratand ca peste 2 milioane dintre acestia au fost afectati. In 1747, James Lind, un medic scotian, a facut un experiment pentru tratatea scorbutului si a descoperit ca doar portocalele si lamaile ameliorau simptomele bolii.
Din 1928 pana in 1933, o echipa de cercetatori maghiari, Joseph L. Svirbely, Albert Szent-Györgyi si cercetatorul american Charles Glen Kind au izolat pentru prima data vitamina C si i-au dat denumirea de acid ascorbic. De atunci, vitamina C a fost folosita nu numai in tratarea scorbutului, ci si pentru imbunatatirea imunitatii, impotriva simptomelor de gripa si raceala, dar si ca supliment, pentru a proteja intregul organism.
Spre deosebire de animale, organismul uman nu poate sintetiza singur vitamina C, motiv pentru care are nevoie sa isi ia doza din alimentatie si din suplimente. Vitamina C are numeroase efecte pozitive, inclusiv asupra regenerarii pielii. Aceasta ajuta la cresterea si regenerarea testurilor din tot corpul, prin faptul ca iti ajuta organismul sa produca mai mult colagen. Colagenul este o proteina esentiala pentru regenerarea pielii, intretinerea articulatiilor, tendoanelor, ligamentelor, cartilajelor si a vaselor de sange.
De asemenea, vitamina C este un antioxidant puternic, care impiedica actiunea radicalilor liberi (compusi rezultati in urma proceselor de oxidare, dar si ca urmare a contactului cu agenti sau substante poluante) asupra organismului. Acumularea radicalilor liberi in organism este periculoasa in timp, deoarece este unul dintre factorii care contribuie la imbatranire, dar si la aparitia unor boli cardiovasculare, a artritei si a cancerului.
Avem nevoie de vitamina C si pentru a sintetiza cei mai importanti neurohormoni: noradrenalina, adrenalina, dopamina, produsi in sistemul nervos sau in glandele suprarenale. Unele dezechilibre hormonale pot indica si o deficienta de vitamina C, deoarece aceasta stimuleaza si protejeaza glanda hipofiza, care secreta hormonii responsabili de sexualitate, psihic, crestere si de functionare a tiroidei.
Vitamina C se gaseste in concentratii mari in creier, leucocite, ochi, glande suprarenale, ficat, tiroida, mucoasa intestinului subtire sau in splina. Acestea au concentratii de vitamina C de la 10 pana la 50 de ori mai mari ca acelea din plasma, celulele rosii sau din saliva. De aceea, cand apare o deficienta de vitamina C, acestea sunt primele organe afectate.

Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.