Diurosept cu D-manoza U72 30 capsule gastrorezistente Fares

Diurosept cu D-manoza U72 30 capsule gastrorezistente Fares

DIUROSEPT CU D-MANOZĂ capsule este un dezinfectant și antiinflamator urinar 100% natural, care poate fi asociat cu antibiotice naturale/de sinteză sau administrat ca și cură de întreținere pentru prevenirea infecțiilor urinare recidivante.

Recomandat în inflamații și infecții urinare

Previne recidiva infecțiilor urinare

Poate fi asociat cu antibiotice sau administrat ca și cură de întreținere

Tip produs: Supliment alimentar

Greutate netă: 23,2 g

Condiții de păstrare: la loc uscat și la temperatura mediului ambient

Ingrediente:

• D-manoză din mesteacăn (Betula pendula) 340 mg;
• extract uscat de fructe de merișor (Vitis idaeae fructus) standardizat în min. 30% proantocianidine 200 mg;
• extract uscat de frunze de măslin (Oleae folium) standardizat în min. 10% oleuropeina 40 mg;
• cuișoare (Caryophylli flos) 40 mg;
• fructe de ienupăr (Juniperi fructus) 30 mg.

Mod de administrare:

Copii 6-14 ani: 1 capsule/zi, la masă, cu 100 ml apă sau ceai.

Adulți și copii peste 14 ani: 2-3 capsule/zi, la masă, cu 200 ml apă sau ceai.

Durata unei cure este de 10 zile. Cura se poate continua la nevoie pâna la 6 săptămâni, cu 1-2 capsule/zi.

ATENŢIONĂRI:

Nu se recomandă copiilor sub 6 ani (efectele asupra copiilor mici sunt insuficient studiate) şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

SARCINĂ ŞI ALĂPTARE:

Nu se recomandă femeilor însărcinate și mamelor care alăptează datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine. Substanţele active trec în laptele matern și pot modifica gustul acestuia.

EFECTE SECUNDARE ŞI INTERACŢIUNI:

La dozele recomandate nu au fost semnalate interacţiuni şi efecte secundare.

Rolul componentelor:

Merişoarele (afinele roşii) sunt considerate încă din vechime tratamente miraculoase pentru numeroase boli, cu precădere cele ale tractului urinar. Merișorul a fost descoperit în America de Nord, de către primii locuitori, și era folosit pentru mâncare, îndeosebi pentru pastramă. Impactul benefic asupra sănătății a fost confirmat în zilele noastre prin studii specializate.

Timp de secole, merișorul a fost folosit profilactic în regiunile nordice, în țări precum Suedia, Finlanda sau în Rusia de Nord, unde clima aspra nu permitea creșterea și, implicit, consumul altor prea multe fructe. Și-a dovedit în timp eficiența în tratarea infecțiilor renale, intestinale și gastrice.

Este un arbust mic, tufos cu frunzele eliptice, cu vârful rotunjit și rigide. Florile sunt albe-roz iar fructele sunt bace sferice, roșii lucitoare, acrișoare și comestibile. În scop medicinal se folosesc fructele și frunzele. Frunzele de merișor conțin arbutozidă, taninuri, flavone, vitamine C și substanțe cu acțiune antibiotică. Fructele conțin acizi organici, antociani și vitamine (A,B,C), substanțe minerale. Semințele fructelor sunt bogate în acizi grași de tip omega-3.

În medicina tradițională, merișorul a fost folosit ca aperitiv, antihemoragic, diuretic și tonic pentru sistemul nervos. În medicina tradițională austriacă, fructele de merișor au fost administrate intern sub forma unui jeleu sau sirop pentru tratarea problemelor gastrointestinale, rinichilor și tractului urinar. Principiile active ale plantei au acțiune antiinflamatoare, antiseptică, diuretică, astringentă, antidiareică, sudorifică. Frunzele au acțiune astringentă, datorată conținutului în taninuri și antiseptică la nivel renal. Datorită conținutului mare de flavone are și acțiune diuretică. Antocianii din merișor s-au dovedit a avea efecte pozitive asupra Staphylococcus aureus, bacterie ce cauzează diverse infecții. Merișorul este contraindicat în sarcină.

Fructele de merișor puse într-un borcan cu apă, la temperatura de 10-18 grade Celsius, se păstrează vreme de un an, fără vreo altă intervenție, deoarece conțin substanțe numite benzoați, care sunt varianta naturală și netoxică a periculosului aditiv E 211 (benzoat de sodiu), cu efect puternic conservant.

Mesteacanul este un arbore înalt de 30m, cu tulpina ramificată, flexibilă, cu frunze romboidale cu marginea dublu serată şi vârful acuminat. Scoarţa tulpinilor mature este albă, cu ritidom inelar şi lenticele. Florile sunt unisexiate grupate în amenţi, cele mascule câte 2-3 la vârful lujerilor se formează încă din vara precedentă, cele femele au forma unui con alungit. Frunzele se recoltează în stadiul tânăr, în perioada mai-august, prin strunjirea ramurilor.

Mesteacănul a jucat în antichitate un rol de seamă, cultural şi medical, fiind considerat în mod propriu „arborele vieţei”.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX recunoştea o acţiune depurativă accentuată pentru coaja de mesteacăn, datorită cantităţii de camfor şi betulină conţinute, producând astfel o stimulare a schimburilor de substanţe organice şi o întinerire. Unii medici considerau frunzele un excelent mijloc de tratare a problemelor metabolice şi diatezelor urice care se manifestă prin gută, reumatism, inflamaţii articulare dureroase, nefrite cronice, hidropizii.

Ceaiul din frunze de mesteacăn ajută la eliminarea acidului uric ajutând astfel în stările gutoase şi în erupţiile cutanate; rezultate bune s-au obţinut cu ceaiul de frunze de mesteacăn în bolile de rinichi şi litiaza urinară.

Tradiţia populară mai foloseşte mustul de mesteacăn, cu gust acrişor şi plăcut, ca un leac puternic contra colicilor, durerilor renale şi calculoase, purificator al sângelui fiind şi o bună băutură răcoritoare.

Prin distilarea uscată a lemnului de mesteacăn se obţine un gudron utilizat în dermatologie.

Proprietăţile frunzelor se datorează conţinutului în flavone, saponine, tanin, triterpene şi ce imprimă acestora efectele diuretice indicate pentru bolnavii cardiorenali cărora le reduce edemele şi albuminuria, favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Mai posedă proprietăţi antimicrobiene şi antireumatice. Scoarţa de mesteacăn se utilizează pentru tratamentul dermatitelor şi îngrijirea părului.

Recent, într-un studiu realizat pe şobolani, un extract etanolic din frunzele de mesteacăn au arătat activitate gastroprotectoare.

Cireşul este un arbore bine cunoscut din familia Rosaceae, ce creşte până la 20 m înălţime, cu coroana conică, scoarţa exfoliindu-se în fâşii circulare; frunzele mari, de 8-15 cm lungime, alterne, limbul alungit până la obovat, grosier-serate pe margine, pubescente pe faţa inferioară de-a lungul nervurilor, peţiolii prezintă 2-3 glande nectarifere roşietice; florile albe, au 2,5 cm diametru, înfloresc în aprilie-mai; fructul – cireaşa – drupă sferică, cu diametrul până la 2 cm, de culoare roşie sau gălbuie.

Bine cunoscutele cireşe au încântat papilele gustative ale oamenilor de secole. Prin culoarea rubinie şi gustul lor aromat şi-au câştigat un loc important pe mesele cuceritorilor romani, cetăţenilor greci şi a nobilimii chineze. Au fost duse în America cu vasele primilor colonişti în anii 1600.

Ca tratament naturist se utilizează materialul vegetal Cerasorum stipites, reprezentând pedunculii (codiţele) de la fructele de cireş şi/sau vişin, recoltate la coacerea completă a fructelor, în mai-iunie.

Codiţele de cireşe le găsim pomenite în cărţile de medicină şi farmacie din Germania anilor 1800. În medicina germană a secolului XIX codiţele de cireşe erau recomandate pentru catar în general, mai puţin ca diuretice şi calmante, şi pentru amenoree, Menstruatio suppressa.

Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX atribuia codiţelor de cireşe o acţiune diuretică din cele mai pronunţate; sub formă de ceai se recomanda şi atunci ca remediu natural în afecţiunile catarale ale tractului urinar, hidropizii, etc., fiind considerat de către medici un diuretic quasi oficinal.

În prezent se cunoaşte că Cerasorum stipites conţin taninuri, flavone, proantociani, săruri de potasiu fiind utilizate pentru proprietăţile lor diuretice, astringente, antidiareice, antilitiazice dar şi pentru efectul antiinflamator renal, în tratamentul natural al cistitelor, pielitelor, pielonefritelor şi a catarului vezical.

Într-un studiu clinic, codiţele de cireşe au dovedit efectul diuretic asupra pacienţilor, cu creşterea eliminării de sodiu şi clor.

Fructele de cireş sau vişin, bogate în vitamine şi acizi organici, se folosesc în alimentaţie, în stare proaspată sau prelucrată (dulceţuri, compot, vişinată, lichioruri); seminţele sunt folosite în industria chimică; lemnul se foloseşte în industria mobilei.

În produsele naturiste, în prezent, regăsim codiţele de cireşe în ceaiurile diuretice recomandate pentru afecţiuni urinare, şi de asemenea pentru reumatism şi gută.

Coada calului (Equisetum arvense) este o plantă erbacee din flora spontană, perenă, fără flori, care se înmulţeşte prin spori, precum ciupercile, muşchii şi ferigile.

Este o plantă de leac cunoscută şi folosită în Europa din timpuri imemoriale. Marii medici şi învăţaţi ai Antichităţii, Galen, Dioscoride şi Plinius, o menţionează în tratatele lor, chiar cu denumirea de Coada-calului, recomandând-o, cu precădere, în bolile de plămâni şi de rinichi.

Coada-calului a fost privită mult timp ca o plantă excelentă pentru detoxifiere, fiind folosită în cazul artritelor sau al bolilor cutanate despre ale căror simptome se credea că sunt potențate de prezența toxinelor în organism. Pe cale externă, pulberea de coada-calului era utilizată, direct pe răni, pentru oprirea sângerării și refacerea mai rapidă a țesutului lezat.

Conţine în cea mai mare parte minerale, peste 15% acid silici şi silicaţi, respectiv sărurile sale solubile în apă, sărurile de K, Al, S, Mg etc şi flavonoide, fapt pentru care este recunoscută pentru acţiunea sa diuretică. Mai multe studii de laborator si clinice au arătat că administrarea de coada calului are ca efect eliminarea accelerată a apei din ţesuturi.

Saponozidele şi acizii polifenolcarboxilici conţinuţi fac această plantă ca fiind folositoare pentru tratarea unei game variate de afecțiuni precum infecțiile genito-urinare, bolile renale, problemele prostatei, obezitatea, artrita, ulcerele hemoragice și tuberculoza. Siliciul conținut se pare că tonifică țesutul conjunctiv – din tendoane, ligamente, cartilagii și os – ceea ce poate explica utilizarea ei în afecțiunile reumatice. Este prescrisă pentru combaterea celulitei, constituie o sursă de minerale pentru persoanele predispuse la fracturi osoase și este folosită pentru tratarea tetaniei.

Studii recente arată că în corpul uman cantitatea de siliciu scade odată cu vârsta, fenomen care are o contribuţie decisivă la ceea ce numim îmbătrânirea organismului. Practic, pe măsură ce scade procentul de siliciu organic din corpul nostru, apar fenomene cum ar fi rigidizarea şi sclerozarea vaselor de sânge, mai ales a arterelor, pierderea elasticitătii pielii şi a celorlalte ţesuturi, scăderea densităţii osoase, prolapsurile etc. Coada-calului este planta care conţine cea mai mare cantitate de siliciu organic asimilabil. În Statele Unite ale Americii se găsește frecvent și în diferite suplimente nutriționale, sub formă de extracte fluide sau în capsule, pentru aportul în săruri minerale.