Crema tip balsam marul lupului arnica si galbenele 100gr Aroma Plant Bonchis

Crema tip balsam marul lupului arnica si galbenele 100gr Aroma Plant Bonchis

Crema tip balsam cu mărul lupului, gălbenele și arnică are rolul de a sprijini mai multe afecțiuni, datorită proprietăților benefice ale ingredientelor sale. Acestea contribuie la curățarea pielii și stimularea circulației sanguine, fiind eficiente în vindecarea rănilor, eczemelor și arsurilor de orice tip, precum și în ameliorarea iritațiilor. De asemenea, crema reduce inflamațiile și durerile musculare, fiind utilă în cazul entorselor și vânătăilor. Efectele cicatrizante și calmante ajută la îmbunătățirea aspectului pielii și la accelerarea procesului de recuperare.

Recomandări:  vindecarea rănilor și leziunilor  infectate; tratarea stărilor septice, arsurilor și plăgilor; hemoroizi interni/externi; ulcer varicos; micoza unghiilor; tăieturi; psoriazis; vene varicoase; furunculoze; crăpături la nivelul pielii; ciuperci; acnee; dureri musculare/ articulare; înțepături de insecte; procese inflamatorii și răni.

Proprietăți: antibacterian; antifungic; antiinflamator; cicatrizant; antireumatic; antiseptic; analgezic; emolient; hidratant.

Mod de aplicare:

Se aplică în strat fin în zona afectată, prin masaj ușor de 2-3 ori/zi sau atunci când este nevoie.

Compoziție INCI: Petrolatum  (vaselină vegetală albă), Arnică (Arnica montana L.), Extract din Mărul Lupului (Aristolochia clematitis), Gălbenele (Calendula officinalis), Ceară Albă, ulei de măsline și Vitamina E (*componente ale uleiurilor esențiale).

Precauții:

Persoanelor cu hipersensibilitate la una din componentele produsului.

Se testează pe o porțiune mică a pielii în vederea sensibilității.

Avertizări:

A se păstra la o temperatură între 5 și 25°C în loc uscat şi ferit de razele directe ale soarelui.

Rolul componentelor:

Aristolochia clematitis, aşa numita 'Buruiană atomică' sau buruiană de remf, cum este ea denumită pe malul Dunării, curcubeţică, cum este ea denumită în sudul Moldovei, şi mărul-lupului, cum este ea denumită în vestul ţării, este, de departe, cea mai puternică plantă medicinală din România.

Mărul-lupului creşte prin culturi, la margini de câmp şi prin locuri virane. Are frunze ca ale fasolei, flori galbene şi miros înecăcios. Este rezistentă la bolile şi dăunătorii plantelor, chiar şi la ierbicide. Deşi considerată mult timp nefolositoare, cercetările fitoterapeutice din ultimii ani au adus această buruiană în topul plantelor medicinale care vindecă boli grave, atât externe, cât şi interne.

Mărul-lupului este utilizată încă din cele mai vechi timpuri. Primele consemnări despre folosirea ei în scopuri medicinale datează de acum 5000 de ani, din Egiptul antic, unde ea era denumită 'iarba cobrei', întrucât era singurul remediu eficient contra veninului cobrei. Tot în Egipt era administrată pentru tratamentul infecţiilor pielii, pentru vindecarea rapidă a muşcăturilor de animale şi insecte, precum şi pentru a apăra oamenii de epidemii.

Vechii gali foloseau mărul-lupului pentru tratarea tumorilor şi a oricăror excrescenţe apărute pe corp.

În Evul Mediu, în Spania, planta era remediul de taină al cavalerilor, care o foloseau pentru a-şi trata rapid rănile primite în luptă şi pentru a preveni infecţiile, care în vremurile acelea erau fatale.

Arnica este o plantă perenă de munte din familia Asteraceae (Compositae), ce vegetează exclusiv în flora spontană, cu rizom cilindric, oblic, cu o rozetă bazală de frunze, o tulpină simplă, cu număr redus de frunze, cele bazale ovat-eliptice cu peri scurţi şi aspri, iar cele tulpinale mai mici, 2-3 perechi opuse. Inflorescenţele sunt galbene, mari, cu diametrul de 4-8 cm, situate terminal; fructele sunt achene cu papus aspru. Se recomandă în scop medicinal recoltarea florilor, care se face împreună cu receptaculul, în iunie şi iulie; recoltarea trebuie să se facă doar de la o parte din plante, pentru a nu se produce restrângerea arealului.

Plantă medicinală cunoscută şi utilizată încă din anii 1500 şi încă populară şi astăzi. Un efect de vindecare a rănilor a fost atribuit arnicii în manualul lui Tabernaemontanus (medic şi botanist, părintele botanicii în Germania) în 1613. În timpul Evului Mediu, arnica a fost folosită ca remediu natural pentru multe afecţiuni precum hematoame, răni, varice, flebite, gută, reumatism, indigestie şi în boli cardiovasculare; în Germania, arnica este folosită din 1957 ca remediu în diferite probleme precum: răni, hematoame, dizlocaţii articulare, entorse, contuzii, edeme cauzate de fracturi, pentru tratamentul sistematic al problemelor musculare şi articulare asociate reumatismului, împotriva furunculozei, a inflamaţiilor cauzate de muşcăturile de insecte şi flebite superficiale, şi pentru tratamentul inflamaţiilor mucoasei orale şi a gâtului asociate gingivitei şi ulcerului aftos.

Medical, la noi în ţară s-au întrebuinţat atât rădăcina, cât şi frunzele şi florile. Medicina românească de la mijlocul secolului trecut menţionează ca efecte ale plantei stimularea sistemul nervos şi a sistemului vascular; circulaţia şi respiraţia devin mai active; se favorizează eliminarea urinei şi a sudoarei. Se mai observă o acţiune hemostatică în hemoragii, deci o indicaţie a plantei în stările apopleptice, în epistaxis (scurgere de sânge din nas), în hemoptizii, urinare cu sânge etc.

Arnica era considerată o plantă foarte activă, acţiunea sa stimulentă fiind din cele mai puternice. Nervii, mucoasa stomacală şi cea intestinală sunt indeosebi stimulaţi; de asemenea întregul sistem glandular şi limfo-ganglionar, precum şi rinichii; în plus, scaunele prea frecvente sunt normalizate. Extern, florile, planta întreagă şi rădăcinile sunt utilizate în comprese pe rănile inflamate, iar intern combat hemoragiile şi stările febrile.

Medicina populară românească a apreciat întotdeauna puterea vindecătoare a arnicii, utilizată mai ales sub formă de tinctură, în special în vindecarea rănilor. În general, în prezent se recomandă în principal utilizarea externă a plantei; intern are efect ocitocic, vasoconstrictor, antiaterosclerotic, dar la persoanele sensibile chiar şi la administrare externă se pot produce iritaţii locale.

Preparatele homeopate s-au arătat a fi imunostimulente. Florile de arnică conţin ulei esenţial în compoziţia căruia intră în special lactone sescviterpenice care apar adesea sub forma derivaţilor esterici. Pe lângă compuşii uleiului esenţial se mai numără flavonoide, hidroxicumarine, şi acizi fenil acrilici. Utilizarea medicinală a arnicii a determinat efectuarea unor cercetări extensive, deferite sescviterpene fiind izolate încă din 1953, constituenţii cei mai relevanţi din această grupă fiind consideraţi helenalina şi 11,13-dihidrohelenanina precum şi derivaţii acestora.

Galbenelele se pot utiliza sub formă de infuzie, decoct, ceaiuri, comprese, spălături, măşti şi produse cosmetice. În funcţie de afecţiunea care se doreşte a fi tratată, gălbenelele pot fi utilizate pentru tratament local (creme, comprese, maşti, spălături) sau pentru tratamente sistemice (decoct, infuzie, ceai etc).

Au capacitatea de a ajuta organismul în lupta împotriva infecţiilor, având acţiuni antiinflamatoare, antiseptice, antibacteriene şi antifungice prin prezenţa saponozidelor şi uleiului volatil. Gălbenelele au acțiune cicatrizantă, emolientă și demulcentă datorită mucilagiilor, care formează geluri vâscoase, formând astfel un strat coloidal protector pentru mucoase și ţesuturi. Efectul cicatrizant al gălbenelelor se datorează carotenoidelor care asigură multiplicarea celulelor precum şi un efect antioxidant benefic împotriva radicalilor liberi.

Un studiu făcut asupra efectelor gălbenelelor asupra unui grup de pacienți cu probleme gastrice, mai exact ulcer gastroduodenal și gastrită hiperacidă; după tratamentul cu gălbenele, rezultatele au arătat dispariția nișei ulceroase la unii pacienți, aciditatea gastrică a scăzut foarte putin, ceea ce a condus la concluzia că gălbenelele acționează în aceste afecțiuni prin vindecarea epiteliului gastric, adică a acelui strat de protecție a stomacului care este lezat de boală. De asemenea se utilizează pentru vindecarea ulcerului bucal, la nivelul gâtului sau venos.