CREAM FANTASY CEYLON GREEN TEA 100GR BASILUR TEA

CREAM FANTASY CEYLON GREEN TEA 100GR BASILUR TEA

O experienta deosebita, un ceai verde special, un amestec cu aroma dulce si discreta de capsuni, frisca si petale de flori.

Compozitie: ceai verde, papaya, petale de trandafir, ananas, capsuni si aroma de frisca

Rolul componentelor:

Ceai verde - Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.

Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.

Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.

Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.

În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.

A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.

În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.

Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.

Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.

Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.

Plantă din familia Caricaceae, originară în America tropicală, din sudul Mexicului până în Anzii Sud Americani, perenă, înaltă de până la 10m, cu frunze foarte mari, palmat lobate adânc incizate, cu margini întregi, şi peţioli lungi de aprox. 30-60 cm cu fructul suculent. În mod normal specia e dioică, florile femeieşti fiind pe plantă separată faţă de florile bărbăteşti, dar se cunosc şi forme monoice.

Originea plantei este oarecum obscură, papaya poate reprezenta fuziunea dintre două sau mai multe specii din genul Carica, native în Mexic şi America Centrală. În prezent este cultivată în toate zonele tropicale şi în zonele subtropicale mai calde.

Carica papaya a fost făcută cunoscută europenilor prima dată de către Oviedo, personaj care a gestionat minele din Hispaniola din 1513 în 1525. El scria că Alphonse de Valverde a adus seminţele acesteia de pe coastele de dincolo de Panama, de unde au fost duse la San Domingo şi pe alte insule în Indiile de Vest. Se pare că la descoperirea Americii încă nu atinsese limitele maxime de distribuţie în Lumea Nouă, chiar dacă, la vremea aceea, distribuţia ei era destul de întinsă în zonele tropicale din America. Abia mai târziu, prin 1626 seminţele de papaya au fost introduse în Europa din India.

Spaniolii au dus planta din Indiile de Vest la Manilla alături de numele ei spaniol – papaya – care este şi acum folosit în Insulele Filipine. De acolo a fost adusă ori de portughezi ori de spanioli în Malaya de Est. Trebuie să fi ajuns în Malacca înainte de 1583 şi în Goa după 1589, conform cu Linschoten, un călător olandez. Celebrul botanist olandez Rheed a realizat o ilustrare a plantei pe coasta Malabar nu mult după 1667, cănd a devenit guvernatorul Ceylonului. De acolo, seminţele sale au fost răspândite de-a lungul a numeroase insule, şi conform lui Sturtevant (1919) era cunoscută în insulele Pacificului până la 1800. Mai târziu, în 13 mai 1652, nu mult după sosirea sa la Cape, (Africa de Sud) Jan van Riebeeck a comandat seminţe de papaya din India pentru a realiza studii de adaptabilitate. La mijlocul secolului XVIII, Lauriero a văzut papaya în Zanzibar, şi se crede că a fost adusă din Africa de Est de către portughezi în secolele XVI sau XVII. Căpitanul G J Elphick a fost primul crescător de papaya în Lowveldt la începutul secolului XX, şi de asemenea primul care a trimis cinci lăzi în piaţa din Johannesburg.

Papaya este acum larg răspândită în majoritatea ariilor tropicale în lume, până la latitudini de 32°N şi S, constituind o plantă cu mare importanţă comercială pentru multe ţări tropicale.

Denumirile papaw, pawpaw, paw-paw, melon pawpaw, papaya şi papita sunt date speciei Carica papaya, cea mai utilizată fiind papaya şi papaw, cea din urmă fiind preferată în Shorter English Oxford Dictionary, fiind folosită prima dată în 1598.

Fructul de papaya este uşor dulce, cu o agreabilă notă de mosc, care este mai pronunţată la unele varietăţi şi în unele climate faţă de altele. Este un fruct popular pentru micul dejun în multe ţări şi este folosit de asemenea în salate, plăcinte, şerbeturi, sucuri şi dulciuri. Fructele necoapte pot fi preparate sub formă de sucuri de fructe. Fructul necopt de papaya conţine un suc lăptos în care este prezentă o enzimă responsabilă de digestia proteinelor cunoscută ca şi papaină, care este similară în acţiunea ei digestivă cu enzima animală pepsina. Acest suc este utilizat sub formă de preparate în numeroase remedii pentru indigestie, şi de asemenea în fabricarea substanţelor pentru frăgezirea cărnii.