Coșul tău
Nu mai sunt produse in coșul tău
Complex Curatarea Sangelui P129 200g Fares
Complex Curatarea Sangelui P129 200g Fares
Este un complex natural din plante medicinale, special conceput pentru detoxifierea sângelui, a limfei şi combaterea alergiilor.
De asemenea, reduce acumulările de apă şi uraţi din organism.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 46 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 46 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,92 lei.
Complex Curatarea Sangelui P129 200g Fares
Este un complex natural din plante medicinale, special conceput pentru detoxifierea sângelui, a limfei şi combaterea alergiilor.
De asemenea, reduce acumulările de apă şi uraţi din organism.
Actiuni:
–detoxifică sângele şi limfa;
–reduce acumularile de apă şi uraţi din corp;
–curăţarea sângelui de toxine şi reziduuri ajută la diminuarea recţiilor alergice şi îmbunătăţirea aspectului pielii;
–elimină mirosul neplăcut al corpului şi al transpiraţiei;
–îmbunătăţeste circulaţia sanguină şi limfatică;
–menţine sănătatea pielii;
–susţine sistemul imunitar prin îmbunătăţirea activităţii ganglionilor limfatici;
–contribuie la reducerea disconfortului articular prin eliminarea uraților din organism pe cale renală.
Ingrediente:
-rădăcină de brusture (Bardanae radix) 7%,
-urzică (Urticae herba),
-rădăcină de cicoare (Cichorii radix),
-rădăcină de păpădie (Taraxaci radix),
-trei fraţi pătaţi (Violae tricoloris herba),
-sânziene (Galii veri herba) 4%,
-lipicioasă (Galii aparini herba),
-rocoină (Stellariae herba),
-flori de soc (Sambuci flos),
-coada şoricelului (Millefolii herba),
-ventrilică (Veronicae herba),
-ulei esenţial de lămâie (Citri aetheroleum),
-ulei esenţial de portocale (Aurantii aetheroleum).
Mod de administrare:
Adulţi: 1 lingură (4g) de 2 ori pe zi. Dacă se doreşte un efect mai puternic se administrează câte 2 linguri de 2 ori pe zi.
Copii: 1 linguriţă (2g) de 2 ori pe zi.
*Se administrează cu iaurt, suc de fructe, miere sau apă, de preferinţă cu o jumatate de oră înainte de masă.
*Pentru eficienţă maximă se recomandă consumul zilnic de cel puţin 2 litri de lichide.
*Durata unei cure este de 2-3 luni. Cura se poate repeta după o pauză de o lună. Pentru detoxifiere se recomandă anual două cure de câte doua luni.
Atenţionări:
Nu se recomandă în sarcină, alăptare, copiilor sub 6 ani, în caz de obstrucţii şi inflamaţii acute ale vezicii şi căilor biliare şi în caz de hipersensibilitate la oricare din ingredientele produsului.
La începutul curei de detoxifiere, unele persoane se pot confrunta cu senzaţii de greaţă, uşoare dureri abdominale, balonare sau diaree. Acestea sunt semne că organismul începe să lucreze şi să elimine toxinele. Cura de purificare a organismului nu trebuie întreruptă. Aceste neplaceri vor dispărea dupa prima săptămână de cură. Dacă aceste reacţii sunt prea supărătoare, reduceţi doza la o linguriţă de 2 ori pe zi, până la dispariţia disconfortului, apoi creşteţi gradat, mentinând o doză confortabilă.
În prima săptămână este posibil să observaţi că urina şi scaunul au un miros puternic sau o culoare mai închisă, iar transpiraţia este mai abundentă, semn că detoxifierea organismului a început. Pe tot parcursul curei consumaţi cel puţin 2 litri de lichide zilnic pentru a ajuta drenarea substanţelor care trebuie eliminate!
Efecte secundare şi interacţiuni:
Acest produs se poate utiliza concomitent cu alte medicamente.
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.
Prezentare: 200 g.
Rolul componentelor:
Denumirea științifică a brusturelui este Arctium lappa, numele de Arctium provenind din limba greacă, unde „arktos” înseamna urs, iar „lappa” înseamnă în limba celților labă. Deci, Arctium lappa ar insemna laba ursului, probabil datorită formei frunzelor sale mari, care aduce întrucâtva aminte de urma labei unui urs.
Rădăcina de brusture era caracteristică în repertoriul medicilor populari din America și Europa. Europenii au început să o folosească puternic în Evul mediu, atât ei cât și predecesorii lor erau convinși de rolul diuretic și de curățare al sângelui prin eliminarea toxinelor din organism, chiar și microorganismele ce produc sifilis. În medicina tradițională chineză și indiană, medicii foloseau brusturele pentru tratarea răcelii, gripei și alte afecțiuni ale gâtului și pieptului.
Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani). În primul an, brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteză, care hrănește cu belșug de substanțe nutritive o radacină, transformând-o într-un depozit de substanțe. Din aceasta rădăcină va crește o tulpină de până la doi metri înălțime, cu flori nu foarte spectaculoase, care până în toamnă se vor transforma în binecunoscuții scaieți, care nu sunt altceva decât semințele de brusture. Planta bună de recoltat este cea în vârstă de un an.
Brusturele s-a folosit din cele mai vechi timpuri ca un tonic pentru ficat. Are efect diuretic si ajută la eliminarea toxinelor din organism, tocmai de aceea este un bun remediu împotriva afecțiunilor pielii. Proprietățile sale antiseptice îl recomandă ca tratament pentru acnee, eczeme, psoriazis, pete maronii de bătrânețe, furuncul sau orice tip de iritație a pielii sau scalpului.
Planta are acțiune diuretică și diaforetică, cu eliminarea acidului uric și a toxinelor din organism. Efectul coleretic se datorează principiilor amare care stimulează secreția sucurilor digestive și a bilei, stimulează digestia, funcția hepatică și pancreatică. În uzul intern, brusturele se folosește împotriva răcelii, gripei, afecțiunilor renale, litiazei biliare, hipertensiunii, diabetului zaharat sau furunculilor. Totodată, ceaiurile de brusture ajută organismul să elimine toxinele. În uzul extern, brusturele și-a dovedit eficacitatea împotriva afecțiunilor bucale, herpesului, rănilor și ulcerațiilor.
Complexul de substanțe active precum inulina, mucilagiile, principiile amare, lactonele sesquiterpenice, acizii grași și vitaminele, au determinat studiile de specialitate să dovedească proprietățile benefice asupra sănătății organismului.
Rădăcina de brusture era caracteristică în repertoriul medicilor populari din America și Europa. Europenii au început să o folosească puternic în Evul mediu, atât ei cât și predecesorii lor erau convinși de rolul diuretic și de curățare al sângelui prin eliminarea toxinelor din organism, chiar și microorganismele ce produc sifilis. În medicina tradițională chineză și indiană, medicii foloseau brusturele pentru tratarea răcelii, gripei și alte afecțiuni ale gâtului și pieptului.
Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani). În primul an, brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteză, care hrănește cu belșug de substanțe nutritive o radacină, transformând-o într-un depozit de substanțe. Din aceasta rădăcină va crește o tulpină de până la doi metri înălțime, cu flori nu foarte spectaculoase, care până în toamnă se vor transforma în binecunoscuții scaieți, care nu sunt altceva decât semințele de brusture. Planta bună de recoltat este cea în vârstă de un an.
Brusturele s-a folosit din cele mai vechi timpuri ca un tonic pentru ficat. Are efect diuretic si ajută la eliminarea toxinelor din organism, tocmai de aceea este un bun remediu împotriva afecțiunilor pielii. Proprietățile sale antiseptice îl recomandă ca tratament pentru acnee, eczeme, psoriazis, pete maronii de bătrânețe, furuncul sau orice tip de iritație a pielii sau scalpului.
Planta are acțiune diuretică și diaforetică, cu eliminarea acidului uric și a toxinelor din organism. Efectul coleretic se datorează principiilor amare care stimulează secreția sucurilor digestive și a bilei, stimulează digestia, funcția hepatică și pancreatică. În uzul intern, brusturele se folosește împotriva răcelii, gripei, afecțiunilor renale, litiazei biliare, hipertensiunii, diabetului zaharat sau furunculilor. Totodată, ceaiurile de brusture ajută organismul să elimine toxinele. În uzul extern, brusturele și-a dovedit eficacitatea împotriva afecțiunilor bucale, herpesului, rănilor și ulcerațiilor.
Complexul de substanțe active precum inulina, mucilagiile, principiile amare, lactonele sesquiterpenice, acizii grași și vitaminele, au determinat studiile de specialitate să dovedească proprietățile benefice asupra sănătății organismului.
Coada soricelului este o plantă ierboasă perenă, înaltă de 20-80 cm, cu tulpina ramificată spre vârf, frunze de 2-3 ori sectate cu lacinii înguste, inflorescenţele cu flori albe, sau mai rar roz, grupate în vârful tulpinilor.
Coada şoricelului este o plantă medicinală foarte veche şi chiar Dioscoride vorbeşte despre întrebuinţarea ei.
După Pliniu, numele latin achillea derivă din grecescul achilleía şi se referă la Ahile, eroul războiului Troian. Ahile a fost învăţat în arta vindecării de către centaurul Chiron, şi se spune că a folosit coada şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi.
Coada şoricelului posedă proprietăţi uşor astringente, este tonică, alterativă şi diuretică. Este utilizată în boli cronice ale aparatului urinar. Manifestă o influenţă tonică asupra sistemului venos, ca şi asupra membranelor mucoase. S-a dovedit eficace în durerile de gât, hemoptizii, hematurie şi alte forme de hemoragii cu pierderi mai reduse de sânge, incontinenţă urinară, diabet, hemoroizi cu scurgeri sangvinolente sau mucoide, şi dizenterie; de asemenea în amenoree, flatulenţă şi probleme spasmodice. În doze de jumătate de drachme de tinctură saturată, sau 20 picături a fost considerată unul din cei mai buni agenţi în reducerea menoragiilor.
Compoziţia chimică pentru coada şoricelului este bine documentată. Uleiul volatil conţine proazulene, β-pinen, α-pinen şi cariofilen, lactone sescviterpenice şi flavonoide.
Unul din principiile active, achilleina, a fost utilizat în Franţa şi alte părţi din Sudul Europei, ca substituent pentru chinină în tratamentul febrei intermitente. A fost folosită de asemenea de medicii francezi pentru a restabili menstruaţiile.
Principiile amare (guaianolide) prezintă efect colagog, în timp ce flavonoidele sunt spasmolitice. Interacţiunea dintre diferitele componente (camazulene şi flavonoide) dau plantei proprietăţi antiedematoase, antiinflamatoare şi antibacteriene.
Unele din acţiunile farmacologice ale plantei (acţiunea antiinflamatoare, efectele antioxidant, gastro- şi hepatoprotector, coleretic, activitatea estrogenică, antimicrobiană, hemostiptică şi antispasmodică) au fost demonstrate in vitro sau în studii pe animale, susţinând astfel multe din utilizările medicinale cunoscute.
Coada şoricelului este o plantă medicinală foarte veche şi chiar Dioscoride vorbeşte despre întrebuinţarea ei.
După Pliniu, numele latin achillea derivă din grecescul achilleía şi se referă la Ahile, eroul războiului Troian. Ahile a fost învăţat în arta vindecării de către centaurul Chiron, şi se spune că a folosit coada şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi.
Coada şoricelului posedă proprietăţi uşor astringente, este tonică, alterativă şi diuretică. Este utilizată în boli cronice ale aparatului urinar. Manifestă o influenţă tonică asupra sistemului venos, ca şi asupra membranelor mucoase. S-a dovedit eficace în durerile de gât, hemoptizii, hematurie şi alte forme de hemoragii cu pierderi mai reduse de sânge, incontinenţă urinară, diabet, hemoroizi cu scurgeri sangvinolente sau mucoide, şi dizenterie; de asemenea în amenoree, flatulenţă şi probleme spasmodice. În doze de jumătate de drachme de tinctură saturată, sau 20 picături a fost considerată unul din cei mai buni agenţi în reducerea menoragiilor.
Compoziţia chimică pentru coada şoricelului este bine documentată. Uleiul volatil conţine proazulene, β-pinen, α-pinen şi cariofilen, lactone sescviterpenice şi flavonoide.
Unul din principiile active, achilleina, a fost utilizat în Franţa şi alte părţi din Sudul Europei, ca substituent pentru chinină în tratamentul febrei intermitente. A fost folosită de asemenea de medicii francezi pentru a restabili menstruaţiile.
Principiile amare (guaianolide) prezintă efect colagog, în timp ce flavonoidele sunt spasmolitice. Interacţiunea dintre diferitele componente (camazulene şi flavonoide) dau plantei proprietăţi antiedematoase, antiinflamatoare şi antibacteriene.
Unele din acţiunile farmacologice ale plantei (acţiunea antiinflamatoare, efectele antioxidant, gastro- şi hepatoprotector, coleretic, activitatea estrogenică, antimicrobiană, hemostiptică şi antispasmodică) au fost demonstrate in vitro sau în studii pe animale, susţinând astfel multe din utilizările medicinale cunoscute.
Papadia este o plantă mică, ierboasă, cu o rădăcină care ajunge până la 20 cm lungime.
Creşte în locuri necultivate, de la şes până în zonele subalpine, înflorind din martie până în noiembrie.
Primăvara frunzele au cantitatea cea mai mare de substanţe active.
Tijele se recoltează în timpul înfloririi, iar rădăcinile primăvara devreme (martie – mai).
În lunile iulie-august rădăcinile conţin cantităţi mai mari de principiu amar (taraxacină), maximum fiind în luna noiembrie.
Papadia conţine un principiu amar,taraxacina, inulină (cu concentraţie mare în luna august), pectine, fluor, vitamine B şi C, D, acid nicotinic,fitosteroli, tanin.
Este o plantă folosită foarte mult în medicină dar şi în bucătărie.
Este sub influenţa planetelor Jupiter, Saturn şi Marte, plantă “ de foc “ care devine “ aer”.
Echilibrează secreţia biliară şi secreţiile gastrice, este tonifiantă, antiinflamatoare, uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia depurativă a ficatului. Infuzia adăugată în apa de baie pentru picioare ameliorează circulaţia venoasă.
Este binefăcătoare în stările febrile provocând transpiraţia.
Consumarea frunzelor fragede şi a mugurilor de păpădie în salate este detoxifiantă şi revigorantă.
Creşte în locuri necultivate, de la şes până în zonele subalpine, înflorind din martie până în noiembrie.
Primăvara frunzele au cantitatea cea mai mare de substanţe active.
Tijele se recoltează în timpul înfloririi, iar rădăcinile primăvara devreme (martie – mai).
În lunile iulie-august rădăcinile conţin cantităţi mai mari de principiu amar (taraxacină), maximum fiind în luna noiembrie.
Papadia conţine un principiu amar,taraxacina, inulină (cu concentraţie mare în luna august), pectine, fluor, vitamine B şi C, D, acid nicotinic,fitosteroli, tanin.
Este o plantă folosită foarte mult în medicină dar şi în bucătărie.
Este sub influenţa planetelor Jupiter, Saturn şi Marte, plantă “ de foc “ care devine “ aer”.
Echilibrează secreţia biliară şi secreţiile gastrice, este tonifiantă, antiinflamatoare, uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia depurativă a ficatului. Infuzia adăugată în apa de baie pentru picioare ameliorează circulaţia venoasă.
Este binefăcătoare în stările febrile provocând transpiraţia.
Consumarea frunzelor fragede şi a mugurilor de păpădie în salate este detoxifiantă şi revigorantă.
Ventrilica este o plantă erbacee de talie redusă din familia Scrophulariaceae, cu tulpina repentă, frunze eliptice, crenate, flori dispuse în racem de culoare albastră liliachie, cu 4 petale în urma concreşterii a două petale superioare, cu fructul o capsulă lăţită, obcordată. Este comună la marginea pădurilor de stejar şi fag. Pentru utilizare medicinală se recoltează părţile aeriene ale plantei, în perioada înfloririi, în iunie-iulie.
Este o plantă despre care se pare că în vechime nu s-a ştiut prea mult; unele surse spun că romanii au descoperit-o în timpul cuceririi nordului Europei şi au denumit-o „medicamentul lumii”; pe la 1718 însă, Dr. Fr. Hoffmann a preparat din această plantă „picăturile Hoffmann”, care s-au bucurat de o reputaţie deosebită ca leac universal.
În general, în lume, ventrilica este cunoscută ca alterativă, astringentă, diuretic mediu, expectorant mediu, stomahic şi tonic, fiind implicată în special în tratamentul afecţiunilor pectorale şi nefritice, hemoragiilor, afecţiunilor pielii şi în tratamentul rănilor.
Medicina ştiinţifică din România la începutul secolului trecut considera că ventrilica exercită o minunată acţiune în catarurile bronhiale cronice şi rebele, mai ales uscate, sub forma unui must de plantă, sau în asociaţie cu alte plante; unii medici recomandau planta ca foarte activă contra eczemelor cronice şi pentru combaterea unor stări de mâncărime de piele insuportabile. O altă acţiune era considerată cea sudorifică şi fluidifiantă a secreţiilor mucoase, administrată simplu sub formă de ceai, ori contra diverselor stări de boală provenite din răceală, cu influenţă asupra aparatului respirator; mai era considerată utilă contra icterului, nisipului urinar, durerilor articulare reumatice. Se considera de asemenea că are acţiune şi asupra tubului digestiv, mai ales în stările catarale cu inapetenţă, apăsare, senzaţie de plenitudine, crampe, constiăaţie etc.
Medicina populară românească foloseşte virtuţile medicinale ale ventrilicei în diferite boli, simplă sau asociată cu alte plante. Se prepară astfel diverse ceaiuri pectorale contra astmului, catarului pulmonar sau tusei, sau contra migrenei. Extern, planta se întrebuinţează în cataplasme aplicate pe răni şi arsuri, ori pe locul înţepat de insecte spre a împiedica inflamarea.
Părţile aeriene ale plantei conţin iridoide, tanin, saponine, flavone fiind cel mai frecvent utilizată ca expectorant şi cicatrizant extern şi în ulcerul gastric.
Este o plantă despre care se pare că în vechime nu s-a ştiut prea mult; unele surse spun că romanii au descoperit-o în timpul cuceririi nordului Europei şi au denumit-o „medicamentul lumii”; pe la 1718 însă, Dr. Fr. Hoffmann a preparat din această plantă „picăturile Hoffmann”, care s-au bucurat de o reputaţie deosebită ca leac universal.
În general, în lume, ventrilica este cunoscută ca alterativă, astringentă, diuretic mediu, expectorant mediu, stomahic şi tonic, fiind implicată în special în tratamentul afecţiunilor pectorale şi nefritice, hemoragiilor, afecţiunilor pielii şi în tratamentul rănilor.
Medicina ştiinţifică din România la începutul secolului trecut considera că ventrilica exercită o minunată acţiune în catarurile bronhiale cronice şi rebele, mai ales uscate, sub forma unui must de plantă, sau în asociaţie cu alte plante; unii medici recomandau planta ca foarte activă contra eczemelor cronice şi pentru combaterea unor stări de mâncărime de piele insuportabile. O altă acţiune era considerată cea sudorifică şi fluidifiantă a secreţiilor mucoase, administrată simplu sub formă de ceai, ori contra diverselor stări de boală provenite din răceală, cu influenţă asupra aparatului respirator; mai era considerată utilă contra icterului, nisipului urinar, durerilor articulare reumatice. Se considera de asemenea că are acţiune şi asupra tubului digestiv, mai ales în stările catarale cu inapetenţă, apăsare, senzaţie de plenitudine, crampe, constiăaţie etc.
Medicina populară românească foloseşte virtuţile medicinale ale ventrilicei în diferite boli, simplă sau asociată cu alte plante. Se prepară astfel diverse ceaiuri pectorale contra astmului, catarului pulmonar sau tusei, sau contra migrenei. Extern, planta se întrebuinţează în cataplasme aplicate pe răni şi arsuri, ori pe locul înţepat de insecte spre a împiedica inflamarea.
Părţile aeriene ale plantei conţin iridoide, tanin, saponine, flavone fiind cel mai frecvent utilizată ca expectorant şi cicatrizant extern şi în ulcerul gastric.
- Stoc
- In Stoc Magazin - Livrare in 1-3 zile lucratoare
- Cantitate
- 200 g
- Forma de prezentare
- Flacon
De fapt, tradiţiile dacice au prins contur chiar mai devreme, prin înfiinţarea primei farmacii din Orăştie, „La Leul de Aur”, consemnată în anul 1697.
Două secole mai târziu, la conducerea farmaciei îl găsim pe Andrei Farago, un farmacist vizionar, personalitate marcantă în lumea ştiinţifică din perioada interbelică.
Pasiunea sa pentru plantele medicinale, dar şi pentru lucrurile bine şi corect făcute, au dus la trecerea înţelepciunii populare sub semnul ştiinţei, prin fondarea, în anul 1929, a firmei „Digitalis, Prima Companie Română pentru cultivarea plantelor medicinale Orăştie”, care astăzi poartă numele Fares.
1 Recenzii
Bun
Buna, as dori un tratame t pt curatarea sangelui
Tap to zoom
