Ceai verde cu menta 20 plicutele Fares
Bucură-te de beneficiile aduse de ceaiul verde, dar și de gustul revigorant al mentei într-un ceai răcoritor, bogat în antioxidanti, ideal pentru a fi savurat în orice moment al zilei.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 5 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 5 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,10 lei.
Ceai verde cu menta 20 plicutele Fares
Bucură-te de beneficiile aduse de ceaiul verde, dar și de gustul revigorant al mentei într-un ceai răcoritor, bogat în antioxidanti, ideal pentru a fi savurat în orice moment al zilei.
Ingrediente:
Preparare: peste un plic se toarna 200 ml apa clocotita si se lasa 3-5 minute.
Rolul componentelor:
Ca şi multe alte plante, menta le-a fost cunoscută anticilor greci, romani si egipteni. Legenda spune că zeul întunericului Pluto s-a îndrăgostit nebuneşte de frumoasa nimfă Mentha. Geloasă, soţia sa zeiţa Persephona a urmărit-o pe nefericita fată şi a îngropat-o în pământ. Pluton, impresionat de suferinţa nimfei a transformat-o apoi în planta frumos mirositoare care îi poartă numele.
Menta este o plantă anuală, erbacee, face parte din familia Labiatae şi este considerată de mulţi autori ca fiind perenă. Este înaltă de 50-120 cm, puternic ramificată chiar de la bază, tulpina în 4 muchii evidente, cu frunze opuse, ovale, flori violacee asimetrice, cu 4 petale, grupate într-o inflorescenţă ca un spic. Prezintă un miros caracteristic, puternic aromat. Există diverse specii de mentă, toate fiind cultivate, cele mai uzuale fiind Mentha piperita, Mentha spicata (crispa), Mentha arvensis. Se înmulţeşte în practica agricolă exclusiv pe cale vegetativă, prin stoloni. Soiurile spontane nu prezintă întrebuinţări medicale eficiente.
La începutul secolului al XVIII-lea menta se foloseşte în Europa ca plantă medicinală, la noi însă este introdusă în primul deceniu al secolului trecut. Uleiul esenţial de mentă, obţinut încă din secolul XVII, este responsabil de mirosul pregnant al acestei plantei precum şi de efectele terapeutice asupra organismului.
Romanii, grecii, foloseau menta de milenii. Ei ştiau că aroma de mentă, dată de uleiul volatil, este capabilă să îmbunătăţească starea de spirit, de aceea înaintea festivităţii romanii decorau mesele cu frunze de mentă iar pe podele şi pereţi pulverizau infuziile de mentă.
Uleiul volatil de mentă este bogat în derivaţi de alcool cum ar fi mentolul, izomentolul, piperitolul şi cetone precum mentonă, izomentonă, piperitonă. Mai conţine oxizi şi esteri cum este mentofuranul şi 1,8-cineolul, elemente importante pentru acţiunea farmacologică. Numeroase minerale şi substanţe nutritive, inclusiv fier, mangan, magneziu, calciu, acid folic, potasiu se regăsesc în uleiul de mentă.
Uleiul volatil este secretat de perii glandulari ai plantelor întregi chiar înainte de înflorire. Are un proaspăt miros mentolat, este limpede, colorat până la galben pal, şi apos în vâscozitate.
Beneficiile pentru sănătate ale uleiului de mentă includ capacitatea sa de a trata spasmele provocate de indigestie, problemele respiratorii, durerile de cap, greaţa, febra, neplăceri ale stomacului şi intestinelor. Este un bun calmant şi decongestionant, relaxând musculatura dintr-un sindrom de colon iritabil, mucoase iritate (bronşică, gastrică) sau chiar în condiţiile de stres.
Uleiul volatil de mentă ajută digestia, fiind un tonic în cazul unui apetit alimentar scăzut sau stimulează digestia şi flatulenţa prin acţiune stomahică, colagogă şi carminativă. Acţiunea expectorantă şi mucolitică se revendică mentei tot datorită uleiului volatil, în special mentonei şi cineolului, la fel şi efectul antipruriginos. Mentolul este responsabil de acţiunea antiemetică şi analgezică şi de îndepărtare a anxietăţii, depresiei sau a suprasolicitării organismului.
Fie administrat prin inhalaţie, prin piele sau oral, uleiul volatil interacţionează cu receptorii sistemului nervos central prin proprietăţile fizico-chimice specifice şi astfel, spun cercetătorii, menta are o multitudine de întrebuinţări.
Menta este folosită şi pentru acţiunea antidiareică şi antiseptică datorită taninurilor din compoziţie, care au un efect astringent asupra proteinelor bacteriene.
Această plantă este recunoscută şi utilizată la nivel internaţional, fiind menţionată în Farmacopeea Europeană (European Pharmacopoeia), în Farmacopeea Americană (U.S. Pharmacopeial Covention) precum şi în diverse cărţi de specialitate şi tratate. În Farmacopeea Română (FR X) menta are 2 monografii trecute separat, Menthae folium şi Menthae aetheroleum.
Oamenii de ştiinţă contemporani nu se opresc la rezultatele obţinute sau la medicina tradiţională ci încearcă să descopere cât mai multe lucruri despre această plantă. De exemplu, au ajuns la concluzia că sportivii sunt capabili să efetueze mai multe exerciţii şi chiar să alerge mai repede atunci când simt mirosul de mentă. Explicaţia constă în faptul că aroma pronunţată a plantei afectează o anumită parte a creierului care este responsabilă pentru trezirea de dimineaţă. Prin urmare, pasta de dinţi cu aromă de mentă reprezintă o modalitate mai facilă de trezire dimineaţa. Fabricarea produselor de igienă orală ce au în compoziţie mentă a fost menită în primul rând datorită contribuţiei acesteia la dispariţia mirosurilor neplăcute precum şi pentru efectul antiinflamator şi antiseptic. Acestea şi alte proprietăţi s-au manifestat şi în cosmetică unde găsim în ziua de azi o varietate largă de creme, geluri, balsamuri, şampoane pe bază de mentă.
Terapeutic, menta se găseşte sub formă de capsule, comprimate, plantă mărunţită şi uscată pentru infuzii, tincturi. Extern se folosesc de asemenea creme, geluri, unguente.
Deşi se întâlnesc rar, pot apărea reacţii alergice la persoanele sensibile sau intolerante la un compus din mentă. Nu este indicată administrarea în sarcină şi copiilor sub 7 ani şi nu se poate administra concomitent cu antiacidele.
Pentru copii, se poate încorpora menta într-o îngheţată preparată în casă, pentru a-i da o savoare mentolată, răcoritoare, perfectă pentru zilele toride de vară.
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
